4. Shape of Despair – Monotony Fields

Finlandezii ăștia minunați au lăsat să treacă 11 ani de la precedentul lor full-length pentru a veni cu un nou album. În perioada asta s-au întâmplat multe – au lansat o compilație self-titled cu demo-uri și piese nelansate, au mai făcut și niște pauză, au renunțat la serviciile solistului Pasi Koskinen (da, ăla care-a cântat cu Amorphis pe Elegy și alte câteva), l-au cooptat pe Henri Koivula de la Throes of Dawn în locul lui, au tras un EP în 2010 și – cel mai important – au dus în sfârșit proiectul pe scenă. De unde părea un side-project de studio cvasi-necunoscut aflat în hibernare, Shape of Despair au revenit spectaculos în ultimii ani ca un act doom de primă clasă, fiind headlineri pe la multe festivaluri de gen și pătrunzând încet în mainstream-ul festivalurilor mari precum Hellfest.

Pe Monotony Fields Shape of Despair parcă spun tot ce s-au ținut să spună în anii ăștia mulți care-au trecut. Piesele sunt ca de obicei lungi, lente, intense, minimaliste, cu clape învăluitoare și chitara solo cu tânguielile și armoniile trademark ale lui Jarno Salomaa. Vocea ethereal a lui Natalie Koskinen dă o replică fragilă, înălțătoare vocii death cavernoase a lui Koivula, iar ca noutate absolută sunt momente în care cei doi cântă clean la unison – și e surprinzător de refreshing. Parcă nici n-a trecut un deceniu – ideile, oamenii, toate elementele sunt fix pe frecvența potrivită pentru ca noul album să fie o evoluție firească a tot ce știam până acum. Un album melodic, apăsător, eliberator, simultan creator și vindecător de insomnii. Na, am un soft spot pentru Shape of Despair, admit.

Și văzându-i live la DBE de anul trecut m-au trecut fiori monumentali. Dar despre asta am scris atunci.

3. Ahab – The Boats of the Glen Carrig

The Boats of the Glen Carrig își ia titlul de la romanul horror scris de un anume William Hope Hodgson pe la începutul secolului XX. E, în esență, povestea aventurilor supraviețuitorilor naufragiului navei (fictive) Glen Carrig care, în lungul lor drum spre salvare, se tot întâlnesc cu diverși monștri marini înspăimântători. Context minunat pentru un album zdrobitor de doom metal, cu niște minunate tușe mellow, atmosferice, ducând spre post-rock.

Pe Ahab îi știam cu debutul The Call of the Wretched Sea care mi s-a părut cam arid, în ciuda unei atmosfere puternice. Cu celelalte două albume de până la cel nou nu eram la curent, dar voi vrea să le cercetez; Boats e o operă monumentală care nu-ți dă drumul până la final, mai ales dacă urmărești versurile în paralel. Ascultând discul n-ai cum să nu retrăiești, măcar puțin, sentimentul amestecat de groază, reverență și fascinație cu care priveau oamenii de demult întinsul mărilor. Trebuie să fie ceva prin codul nostru genetic, o teamă ancestrală or something. Și are mari șanse să nu fie nefondată dacă ne gândim că, la urma urmei, am explorat până acum cât, 5% din Oceanul Planetar?

Nightmare fuel aside, avem aici o muzică evocativă, impecabil executată, cu un balans fin între părțile calme, melodice, și cele de doom apăsat. Ahab aruncă o privire piezișă către sound-ul death/doom modern care e la modă acum (Insomnium, Novembers Doom etc.), dar nu își pierd niciodată parfumul propriu dat de tema nautică și de rădăcinile funeral. Compelling stuff.

2. Ghost – Meliora

Recunosc că nu le-am dat mare atenție până acum suedezilor de la Ghost și rău, rău am făcut. Pe Meliora avem de-a face cu un melodic heavy metal excelent făcut, cu diverse influențe progresive, psihedelice, rock’n’roll și vaaag niște doom de aromă. Te-ar putea induce în eroare imagistica adoptată de trupă, cu versurile și în particular cu solistul Papa Emeritus III (a cărui identitate reală e un mister) performând mascat precum un fel de “anti-papă satanist”, dar muzica e departe de orice extremă (toate versurile sunt cântate), având momente aproape radio-friendly (de exemplu “He Is”).  Iar dacă asta nu era dovadă îndeajuns, single-ul “Cirice” cu clipul de mai jos a câștigat “Best Metal Performance” la Grammy-urile de anul ăsta. Ai dracu’ de sell-outs!

Și totuși, Meliora e un album realmente savuros; trupa se înscrie într-un trend mai larg (și cu vagi accente hipsterești, dar n-am nimic împotrivă cu asta) de recuperare a unui sound retro, șaptezecist, cu trimiteri în egală măsură la Sabbath și la Zeppelin dar totul trecut, evident, prin lentila modernă a omului care le-a văzut pe toate. Am văzut mișcarea asta la mai multe trupe dar Ghost sunt cu siguranță printre cele mai importante nume; sunt tare curios cum vor purta pe umeri mai departe faima nou-câștigată (și binemeritată, de altfel).

1. Kauan – Sorni Nai

E imposibil să vorbești de “Sorni Nai” fără să faci referire la incidentul istoric care dă pretextul albumului. “Incidentul Diatlov” a avut loc în februarie 1959 în trecătoarea omonimă din munții Urali. Igor Diatlov era în expediție pe munte conducând un grup de zece schiori. Dintre ei, unul singur a supraviețuit – Yuri Yudin, care fusese nevoit să abandoneze grupul la o zi după plecarea spre vârful Otorten. În noaptea de 1 spre 2 februarie ceva s-a întâmplat cu ceilalți nouă în timpul ascensiunii, și nici până în ziua de azi nu se știe cu exactitate ce anume le-a provocat morțile. Teoriile lansate de-a lungul timpului au variat de la o avalanșă la OZN-uri, iar detaliile criminalistice sunt creepy as hell. În fine, explorați voi mai mult pe cont propriu.

Ideea e că cei de la Kauan, aka rușii ăia care cântă în finlandeză, s-au pornit să scrie o veritabilă operă rock bazată pe povestea celor zece schiori, o singură piesă de peste 50 de minute spartă în șapte capitole. Efectul este devastator, Kauan având un talent aparte de a transmite sentimente prin muzică; riff-urile de pian sau solo-urile de synth suprapuse peste acordurile ample de chitară electrică sunt deja elemente trademark pentru ei și totuși niciodată nu își pierd din efect. Ai putea spune că ce se întâmplă aici e un fel de melodic doom, dar e mult prea sec. Bogăția melodică de care sunt în stare oamenii ăștia este spectaculoasă. Sorni Nai trebuie ascultat, preferabil noaptea cu ochii închiși. Nopțile pe crestele Uralilor n-au fost nicicând mai reci și mai aproape. Dincolo de povestea cu accente macabre, miza adevărată a albumului constă în zugrăvirea impecabilă a naturii ca o forță benefică și maiestuoasă dar feroce și implacabilă în același timp; cam ce ziceam și mai devreme apropo de Myrkur, dar la un cu totul alt nivel. Capcanele întinse de Sorni Nai, personificarea naturii din povestea celor de la Kauan, nu discriminează între oameni și animale. Cu toții îi suntem tributari.

Cu toții îi aparținem.

Superalbumul anului 2015

Goodbye to Gravity – Mantras of War

Pentru că nu se poate altfel.

E imposibil să mai judeci acum albumul în afara contextului creat cu dezastrul de la Colectiv. Mi se pare meschin și jalnic să vorbești de genuri muzicale și de interpretare și de producție și de versuri când, brusc, Mantras of War a ajuns să însemne infinit mai mult pentru fiecare dintre noi. Ce pot spune însă cu siguranță ascultându-l, cu nodurile în gât aferente, e că, în ansamblu, sună ca strigătul de luptă al unei trupe sigure pe muzica ei și încrezătoare în locul pe care îl merita și la care tindea să ajungă. Metodic, asumat, cu muncă multă, pentru că altfel cum?

Acum este albumul traumei unei generații. Și totuși, dacă ne pierdem vreodată busola și ne întrebăm dacă toată lupta mai are vreun sens avem cel mai puternic reminder chiar aici, servit atât de elegant. We’re not numbers, we’re free. We’re so alive. The day we give in is the day we die.

Dureros ca dracu’. Și totuși, înălțător și plin de speranță.

Press play. Never forget.

1. Previous
2. 1
3. 2
4. 3

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.