Supermetale 2013

Teoretic, articolul ăsta trebuia să apară în ianuarie; în ianuarie însă locul ăsta era cu schele pe el încă, apoi n-a mai fost dar n-am mai avut când să-l scriu. Note to self: introdu un paragraf în ghidul de bune practici pentru Overground Magazine ca toate topurile să se scrie de peste an. Ceea ce e trist, pentru că înseamnă că trebuie să mă apuc deja de ăla pe 2014 :))

În orice caz, vestea bună e că albumele bune n-au termen de valabilitate. Iată așadar în 3600 de cuvinte ce albume cu metale mai mult sau mai puțin grele mi-au stârnit mie interesul în 2013-le trecut. Spoilers: ’twas a fine year.

12. Rotting Christ – Κατά τον δαίμονα εαυτού

Trăiam cu senzația că Theogonia era destinat să rămână singurul album Rotting Christ care să mă farmece pe de-a întregul, însă iată că a sosit Κατά τον δαίμονα εαυτού care face și el o treabă excelentă în acest sens. Găselnița albumului e tare simpatică, fiecare piesă reprezentând cumva o scurtă călătorie prin spiritualitatea unui alt popor.

Suntem și noi prezenți prin intermediul unui superb cover după “Cine iubește și lasă” interpretat alături de (și probabil pornind de la varianta) surorilor Vougioukli și e cumva firesc ca pentru noi piesa asta să iasă puțin în fața celorlalte, însă albumul e plin de mici bijuterii. “Grandis Spiritus Diavolos”, bunăoară, e un veritabil imn în cel mai pur stil Rotting Christ, iar orchestrațiile în general sunt un deliciu. Trupa stăpânește foarte bine atmosfera pe care o creează iar bucățile de cor și cimpoi se integrează perfect, îmbogățind și dând încă o dimensiune sunetului de ansamblu. O revenire în formă după un AEALO poate cam împrăștiat, Κατά τον δαίμονα εαυτού are toate șansele să fie un viitor album clasic.

11. ReVamp – Wild Card

O apreciez pe Floor Jansen încă de când am descoperit After Forever acum mulți ani cu excelentul lor Prison of Desire din 2000, un album esențial de symphonic metal și o veritabilă lecție de gen (bașca înregistrat pe când Floor avea ceva gen 18 ani). M-am bucurat foarte tare când a devenit solista permanentă Nightwish – văzând-o live alături de After Forever m-am convins că e o frontwoman desăvârșită – însă cu toate astea am reușit să ignor până acum activitatea ei în ReVamp, proiectul pe care l-a pornit după despărțirea After Forever și în care ea trage cam toate sforile. No more!

Wild Card e al doilea album al trupei și, dacă treceți peste coperta cumplit de corny, veți descoperi un amestec creativ de symphonic și progressive metal, foarte divers și susținut de vocea incredibil de versatilă a lui Floor. Pe bune, tipa e în stare să treacă de la o excelentă voce rock la voce de soprană și apoi la death grunts pe parcursul aceluiași fuckin’ cântec (“Wild Card“), iar dacă mai iei în considerare și versurile (despre cum s-a luptat ea și a reușit să depășească un burnout debilitant acum câțiva ani) te întrebi pe bună dreptate unde naiba încape atâta awesomeness într-un singur om. Bine, e cam înaltă gagica, ce-i drept.

10. Amorphis – Circle

N-am ascuns niciodată că am un soft spot pentru finlandejii ăștia, însă recunosc că The Beginning of Times (2011), al patrulea album scos în aceeași formulă cu același producător și tras în același studio, începuse să cam miroasă a stătut. S-a prins și trupa, din fericire, autoimpunându-și să iasă din bucla de confort și să încerce lucruri noi cu acest Circle, al unsprezecelea album de studio și al cincilea de când solistul Tomi Joutsen a dat trupei un suflu de viață nouă. Amorphis s-au dus așadar să tragă în alte studiouri cu alt producător, o experiență foarte fain surprinsă în documentarul making-of de pe DVD-ul bonus.

Circle e un album masiv și, chiar dacă nu deviază simțitor de la stilul pe care și l-a creat formația în ultimii ani, e evidentă o oarecare nuanțare care te împiedică să-i aplici eticheta de “been there, done that”. Joutsen e și mai stăpân pe vocea sa (dacă era cu putință), experimentând în feluri în care nu l-am mai auzit (vezi “Nightbird’s Song” de mai jos, unul din highlight-urile albumului), iar producția asigurată de suedezul Peter Tägtgren (Hypocrisy, PAIN) scoate foarte bine în evidență duo-ul excelent dintre chitara ritm (Tomi Koivusaari) și cea solo (Esa Holopainen). Singurul pas înapoi vizibil mi se par versurile – trupa a cam epuizat Kalevala ca material-sursă, iar povestea originală întrețesută de Pekka Kainulainen, tipul responsabil cu versurile, să zicem că nu e cea mai captivantă chestie ever.

Altfel, continuă să mi se pară amuzant obiceiul trupei de a recicla linii melodice folosite în piese vechi – intermezzo-ul dinspre finalul “Shades of Gray”, de exemplu, e fix refrenul instrumental de la “Day of Your Beliefs”.

9. Russian Circles – Memorial

Americanii ăștia cântă de vreo 10 ani, ăsta e al cincilea lor album și cumva mi se pare că abia acum au reușit să facă lumea să-i bage pe bune în seamă. Memorial (i-ar fi putut zice și Memorable, mare lucru pe tărâmurile post-metalelor) e ca o pastilă concentrată (are vreo 35 de minute cu totul), super întunecată, ce se află undeva la intersecția dintre ce făceau Isis acum vreo 14 ani și blackereala atmosferică pe care-o făceau să zicem Altar of Plagues acum vreo 3. De altfel, cum ultimul album Altar of Plagues m-a lăsat un pic cu fundul în baltă, îmi permit să-l consider pe Memorial aici de față un fel de moștenitor spiritual al acestora, chit că direcția per ansamblu e diferită.

În orice caz, îmi place mult osmoza asta dintre genurile muzicale; Russian Circles au reușit un album arid (ca sound), apăsător și, totuși, cu unele momente de-a dreptul înălțătoare. O dovadă în plus că n-ai musai nevoie de voce și versuri ca să poți transmite senzații complexe. Ba nu, mint, pe ultima piesă băjeții o au invitată pe steaua în ascensiune Chelsea Wolfe, colegă de label, care intră la fix cu niște voce nepământeană.

1. 1
2. 2
3. 3
4. Next

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.