De câțiva ani, cultura pop românească (și nu numai) duce destul de simțit lipsă de voci feminine memorabile, cea mai mare parte dintre acestea pierzându-se în multitudinea de imitatoare ale artistelor ce au apărut recurent în Billboard Hot 100 în ultimii cinci ani – da, pe acestea le numeri pe degetele de la o mână, dar îți trebuie toate oasele din corp să numeri câte au încercat să fie la fel doar de dragul succesului. Din fericire, câteodată mai scoate cineva capul la suprafață, paradoxal dându-ne nouă o gură de aer proaspăt, la care poate mulți dintre noi nu se așteptau.
După ce primul album a fixat-o în conștiința publicului ca fiind “prizoniera” unui stil romantico-dulceag, dar memorabil, Lucia se aruncă în aventura importantului album secund. Prin Samsara, Lucia încearcă (și reușește) să rupă acest cerc vicios printr-un material ce poate părea curajos pentru o artistă indie-pop din România, care sare de la un stil la altul păstrând însă un punct fix prin tematică: moartea. Fie ea reală, imaginară, fizică sau psihică, aceasta este în mare parte în corelație cu etapele prin care a trecut artista de-a lungul drumului dintre cele două albume.
Prin Afloat, albumul începe într-o notă mult mai veselă decât ne-am aștepta cunoscându-i tema, cu mai multe voci și un ritm destul de lejer, care (cu mici scăpări) ne aduce chiar în zona a cappella. Pe măsură ce vocile se dizolvă într-una singură, intervine cvartetul de coarde și ritmul devine mult mai serios; cerul senin din intro se transformă într-o furtună pe cale să se dezlănțuie, cu un moment de calm, poate chiar de liniște interioară, marcat de cea de-a doua strofă. Apoi tună din nou. Aici, ideea centrală este asociată cu cea a întoarcerii acasă, iar această plecare este cumva ritualică; totodată, moartea pare în același timp și o trezire.
Partea mai creepy pe care o așteptam se găsește în Edge, al cărei intro pare scos dintr-o cutiuță muzicală, pe alocuri îmblânzit de niște vocalize care continuă pe strofă, după o foarte scurtă pauză dancy ce se regăsește și mai târziu în melodie. Ironizând ușor o anumită noapte a minții, Edge este primul semn evident că acest material discografic își propune să iasă din vechile obiceiuri, fiind o piesă mai variată și mult mai oscilantă decât ceea ce cunoșteam până în prezent.
Pe parcursul audiției apar și câteva adânciri în ceea ce privește oceanul temei alese pentru album, ce pot fi simțite pe oricare parte ai întoarce piesele. Prima dintre acestea este FRTHR, care de la titlu până la ultima notă conferă o senzație de claustrare ce contravine perfect dorinței de cunoaștere enunțată prin versuri, de care suferim cu toții din când în când: ce o fi dincolo?
Într-o continuare mai lejeră și care, pe alocuri, aduce aminte de piesele vechi este Bounds, care prin liniaritatea sa ce se intensifică treptat bătătorește drumul pentru ca saltul spre The Perfect Life să fie cât mai brusc și mai neașteptat. Fiind una dintre cele mai dinamice și mai pop (indiferent cât de relativ este termenul) piese de pe album, The Perfect Life face vizibile cu ochiul liber evoluția artistei și capacitatea ei de a părăsi manierismul care era cunoscut de mult timp ca fiindu-i specific. Poate că aici moartea este cosmetizată, punându-i-se masca unei vieți perfecte; aici par ambele la fel de lipsite de griji, deși câteva accente mai serioase ale cvartetului de coarde dau de înțeles că n-are cum să fie totul complet roz de la un cap la altul.
Din punct de vedere al sound-ului, o poziționare în tracklist potrivită milimetric, ce risca foarte mult să strice fluiditatea albumului, este reprezentată de următoarea și cea mai pregnantă cădere de ritm: Mother, o piesă extrem de sobră și apăsătoare, vorbind despre un punct comun din care pornim și în care ne întoarcem toți; un posibil motiv recurent prin care s-ar putea crea o punte și spre începutul albumului.
Profitând de faptul că ascultătorul contemporan obișnuit nu se concentrează prea tare pe sensul aparent sau nu al versurilor, Food Chain, a cărei idee se reflectă și în artwork-ul albumului, are printre cele mai mari, dacă nu chiar cel mai mare potențial de hit. Este dansabilă și ușor de ascultat până îți dai seama despre ce e vorba; trebuie să iei o decizie (sau mai multe), dar trebuie să ai și… um, noroc?
Title track-ul Samsara este și singura intervenție complet instrumentală de pe acest material discografic, liniștită și totuși anxioasă, pregătind parțial ascultătorul pentru Catastrophe. Aceasta, deși nu-mi place să strig astfel de titluri, pe lângă că este una dintre piesele cheie ale albumului, s-ar putea să fie și una dintre cele mai bune piese românești din 2018. Pentru a continua subtil atmosfera introdusă de interludiul ce o precedă, atât versurile cât și melodia sunt blânde și psihotice în același timp, cu drone, coarde repetitive ce par să formeze o spirală și disonanțe de clapă. După un bridge în care cele antemenționate se ascund complet, lăsând vocea „goală”, cântecul explodează găsindu-și apogeul într-un efect de vocoder care bate foarte bine în cuie faptul că Lucia este mai mult decât fata care s-a lăsat descoperită cântând coveruri The MOOoD în balconul părinților, devenind între timp o artistă bine orientată pe drumul maturizării.
Pentru a da un final potrivit poveștii și totodată înșiruirii de sunete, Holy sună ca și cum ar fi fost înregistrată în purgatoriu sau în orice alt spațiu incert dintre viață și moarte, unde omul ajunge la introspecția supremă redusă la o întrebare care doar în situația asta își găsește locul: „am I human or am I holy?”. Urmează necesitatea recunoașterii păcatelor, iar albumul se termină cu sufletul găsindu-și liniștea pe fundalul calm al cvartetului de coarde.
Printr-un album care s-a încăpățânat să rămână conceptual de la cap la coadă, Lucia a dovedit că e mai mult decât o voce deosebită și că își poate liniști zgomotul din cap prin meșteșugul songwriting-ului, pe care de data asta și l-a însușit mult mai mult decât unii ar fi crezut vreodată. În rest, tot ce pot spune e că există speranță pentru o industrie care încă suferă acut din cauza lipsei de personaje principale feminine.
Good Things
- Unele treceri de la o piesă la alta sunt foarte bruște, dar caracterul de album conceptual nu are de suferit
- Deși este destul de ambiguu, te invită să cauți recurența temei centrale
Bad Things
- Anumite pasaje sunt mai greu de digerat din prima, ceea ce ar putea constitui un dezavantaj; este un album ce necesită o răbdare de care nu toți ascultătorii dispun
Related Articles