Firma – Descântece vol. I

Pe 16 octombrie, cândva după 9 seara, păşeam un pic temător în The Silver Church. Era concertul de lansare a noului album Firma iar la intrarea în club nu exista nici un stand cu merchandise, nimic. Îmi tot făceam scenarii – de la cele mai pesimiste (să vezi că ăştia nu mai lansează nimic şi cine ştie pentru când or amâna albumul) la unele mai optimiste (poate vor să pună nişte presiune pe noi şi aduc CD-urile abia la final). N-am nimerit varianta câştigătoare, iar asta nu ştiu dacă n-ar trebui cumva să mă facă să mă simt ca o fosilă ce nu mai ţine pasul cu timpurile.

Pe 17 octombrie, în dimineaţa de după concert, Firma lansau ca stream şi download gratuit pe Soundcloud cel de-al treilea album din carieră, Descântece vol. I, la 7 ani de la precedentul şi 11 ani de la un debut care a marcat muzica alternativă românească.

O idee constantă în comunicarea trupei începând cu concertul de comeback din vară a fost că viitorul album va reprezenta un fel de “reîntoarcere” la rădăcinile muzicale de pe primul album, La orbire, după ce un Exit a găsit mulţi fani descumpăniţi de o schimbare bruscă şi nu neapărat potrivită de stil. Acum, cu albumul în faţă, înţeleg ce voia trupa să spună cu asta; Descântece vol. I adăposteşte opt piese complexe ce sunt etichetate în metadata ca “art rock” ceea ce nu mi se pare deloc o exagerare. Sunetul de studio a fost mereu un punct forte pentru Firma, iar în acest sens noul album nu dezamăgeşte, devenind succesorul demn pe care La orbire îl merita în sfârşit. E cu siguranţă un nou “labour of love”, meşteşugit cu mare migală în studio, cu orchestraţii complexe şi foarte multe straturi.

Primele trei piese administrează o binevenită doză de şoc, explicându-ne în 12 minute care e treaba cu Firma în 2014 în caz că nu mai suntem la curent. “Primul descântec” admit că parcă mi-a plăcut mai tare în variantă live, unde tobele şi chitara au ceva mai multă forţă, dar asta nu înseamnă că mixul de pe album e lipsit de calităţile sale; dacă veţi reuşi să vă scoateţi din cap linia de bass a lui Erhan anytime soon meritaţi un premiu, iar fineţurile din vocea lui Rocca sunt mai dificil de depistat live, când solistul insistă în general să schimbe liniile melodice şi să lase în aer sfârşitul versurilor.

by Valeriu Cătălineanu | official photo

Urmează cuplul “Două suflete” / “Prizonieri de război“, care ne prezintă două extrapolări în direcţii diferite ale stilului trupei peste care constatăm astfel că momentul Exit nu a trecut chiar fără să lase urme. Spun asta ca o apreciere, pentru că Firma au ştiut să păstreze exact elementele care au funcţionat atunci şi să le recontextualizeze în muzica lor din prezent. “Două suflete” ar putea fi un cântec de dragoste modern şi vag criptic, ceva ce cu siguranţă nu şi-ar fi găsit locul pe primul album însă sună cumva potrivit şi matur pentru formaţia din 2014.

“Nu-mi dă pace” de acum 7 ani a fost un experiment în mare parte eşuat în acest sens, de a lărgi cumva orizontul tematic al formaţiei, însă “Două suflete” probabil va rămâne un landmark Firma multă vreme de acum înainte. Piesa este ajutată şi de orchestraţia atentă, cu accentul pus pe chitară, elementele electronice care îşi fac pentru prima dată apariţia şi pianul răzleţ care oferă o binevenită savoare clasică, cumva timeless. Tot aici se remarcă pentru prima dată atenţia mult mai mare acordată compoziţiei în sine, lucru ce se regăseşte pe întreg albumul – piesele sunt lăsate să respire şi să se dezvolte până îşi ating în mod natural punctul culminant, iar finalul din “Două suflete” e un studiu de caz excelent.

“Prizonieri de război“, deschisă de un sample cu un discurs al lui Churchill, este cu siguranţă “sleeper hit”-ul albumului şi probabil viitorul single. Este o piesă extrem de catchy, cu tempo rapid; poartă cumva moştenirea spirituală a “E cineva acolo”, dar rezolvarea muzicală a dilemei “cum să facem o piesă rock’n’roll şi să sune totuşi a Firma” e mult superioară, ajutată de aceeaşi atenţie pentru compoziţie menţionată mai devreme. Ultimul minut şi jumătate e un mic tur de forţă, cu cel mai mic hint electro/dubstep alături de primul solo de chitară, un scurt bridge ce cu siguranţă va fi de mare efect în concerte şi un outro cu un al doilea solo de chitară prelung şi intens. Excellent work.

“Grădina morţii” e momentul de respiro de care aveai nevoie dacă începutul albumului ar fi fost cumva copleşitor. E o gură de aer, all right, însă nu mă înţelegeţi greşit – aerul e rece şi întunecat, întreg interludiul având parcă o atmosferă de cimitir high-tech la 4 dimineaţa, orice ar fi vrând asta să însemne. Iarăşi trebuie să aplaud orchestraţia, melanjul de strings cu sintetizator şi chitară reuşind să creeze un mood cu totul aparte.

Suntem încă tineri, suntem încă vii
Născuţi din flori albastre în grădina morţii

Îmi place foarte tare că piesele pe care le ştiam deja, “Puterea”, “Copiii cerului” şi, într-o mai mică măsură, “Două suflete” sunt răspândite pe tot parcursul albumului, acţionând ca nişte centre de interes. Asta atrage şi mai mult atenţia asupra bucăţilor cu adevărat noi, precum “Drumul spre Paradis” ce se găseşte flancată de primele două. Alături de “Cuvintele” de ceva mai târziu, “Drumul spre Paradis” demonstrează fără doar şi poate acel sound fusion/experimental la care Firma se pricep atât de bine. O piesă cu beat pop şi inserţii orientale se preschimbă astfel pe nesimţite într-o semi-baladă rock plină de groove, cu un refren amplu. Dacă e să reproşez ceva piesei ar putea fi lipsa unei “rezolvări” propriu-zise, însă fade-out-ul vine în clipa în care piesa a zis deja mare parte din ce avea de zis (cam ca şi la “Nimeni”), aşadar efectul din fericire nu e foarte frustrant.

by Valeriu Cătălineanu | official photo

“Cuvintele” cred că e cel mai aproape de ce ar putea fi un statement Firma în 2014, un fel de “artă poetică” a momentului în timp în care se găseşte trupa, cumva în spiritul a ce au fost “Important” pe primul album sau nefericita “Oglindă, oglinjoară” pe Exit. Atmosfera este iarăşi una dark, oarecum post-apocaliptică, percuţia de pe vers îmi aminteşte foarte appropriately de ceva tobe de război, iar strings-urile de efect din “Grădina morţii” au aici o revenire spectaculoasă. Refrenul în engleză este de asemenea unul din momentele “de reţinut” ale albumului, fie şi numai pentru vocea solistei Mazdrunka (aici în elementul ei natural, piesa fiind, în oglindă, un featuring cu Rocca). Cumva nu pot să nu mă gândesc că un refren în română ar fi fost încă şi mai puternic, dar calul de dar. În plus, avertismentul conform căruia “cuvintele vor deveni într-o zi arme mortale” şi “ziduri înalte” mi se pare suficient de semnificativ by itself.

Şi înc-o generaţie depune armele fără graţie,
Înc-o nouă generaţie dispusă să se sacrifice

Şi gata. Un outro “descântat” ne readuce cu picioarele pe pământ, iar prima reacţie probabil va fi o nouă apăsare de play atât în încercarea unei reîntoarceri pe tărâmul unde tocmai am petrecut 29 de minute, cât şi din dorinţa de a înţelege mai bine ceea ce tocmai am ascultat. Acel “vol. I” din titlu vine aici ca o promisiune mai mult decât orice, una pe care sper că Firma au să şi-o ţină mai devreme mai degrabă decât mai târziu. Nu era cea mai mare tragedie dacă asta ar fi fost tot, băieţii sunt versaţi în arta albumelor de jumătate de oră la distanţe mari de timp şi cumva şi noi ne-am obişnuit, însă ar fi păcat ca trupa să nu profite ceva mai mult de această nouă încarnare ce a produs un rezultat atât de reuşit (avem un mic hint în excelenta piesă “Tot ce va fi este scris” cântată şi bisuită la concertul de lansare).

Dincolo strict de muzică şi de comeback-ul mult aşteptat al unei trupe-cult, povestea Descântecelor şchioapătă însă un pic; nu ni se spune nici măcar cine ce a tras pe album, iar aducerea în echipă a unui nou chitarist (în persoana lui Adrian Coman) între concertul de revenire şi cel de lansare mă face să nu ştiu cum să mă raportez la Firma ca grup, altfel decât ca fiind “Rocca & Co”.  În plus, I’m all for free downloads, dar cred în continuare că, pentru a sta cum trebuie în picioare, un album are nevoie de o existenţă pe plan fizic, cu orice suport de date vreţi voi, un artwork simţit şi o poveste ţesută în jurul său.

Cu speranţa unui “vol. II” vine, aşadar, şi speranţa unei lansări aşa cum se cuvine a întregului material care să îmbrace Descântecele în învelişul pe care-l merită. Avem aici o trupă cu o muzică şlefuită, relevantă pentru prezent, care are ca bonus şi o moştenire bogată pe plan muzical şi afectiv. Să ţinem de ea.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.