Dark Bombastic Evening 2015, ziua 3

Dictionary of Obscure Sorrows probabil ar trebui îmbogățit cu definiția tristeții mocnite, nostalgice, ce te învăluie în momentul în care ești conștient că festivalul incredibil de fain la care ai luat parte în ultimele zile a luat sfârșit iar odată cu el și fărâma extinsă de libertate pe care ai experimentat-o în acea perioadă, departe de măști, funcții și roluri sociale și aproape de pământul reavăn, de muzică și – cel mai important – de oameni, conștient fiind că odată întors în viața de zi cu zi aceasta va deveni din ce în ce mai reală și mai acaparantă iar amintirea acelor zile va deveni pe zi ce trece doar atât, o amintire, o șoaptă domoală menită doar a-ți mai întreține din când în când flacăra interioară.

Începeam a treia zi de Dark Bombastic Evening 6 cu curiozitate, recunoștință și o umbră de regret pentru că știam că avea să fie ultima zi. N-am mai luat Cetatea la pas așa cum o făcusem în anii trecuți – în parte pentru că deja o cunoșteam într-o oarecare măsură, în parte pentru că nu voiam neapărat să părăsesc perimetrul în care resimțeam așa o energie mișto. Pe bune, nu știu dacă o fi vreun efect placebo, oi fi eu ciudat (foarte probabil) sau chiar e ceva acolo, dar în secunda în am pășit joi după-masă în spațiul RYMA m-a cuprins o stare covârșitoare de bine. Ce face omul din loc :)

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Albumul celor de la Clouds, Doliu, lansat acum un an și un pic (și care de altfel ocupă o poziție fruntașă și în topul metalelor pe 2014 pe care poate l-oi publica până la finalul anului), mi-a stăvilit cât de cât setea de muzică de durere și suferință până la lansarea noului Shape of Despair – cumva potrivit, căci unul dintre membrii supergrupului internațional este chiar chitaristul Jarno Salomaa, mastermindul trupei finlandeze. Pentru Clouds, concertul de la DBE a marcat debutul live și pot spune că a fost o experiență minunată în acest sens – atât pentru public, care avea deja piese favorite pe care le întâmpina cu entuziasm, cum ar fi “If These Walls Could Speak”, cât probabil și pentru trupa în sine. Solistul și compozitorul Daniel Neagoe aka Klepsy, activ pe scena metal românească în anii 2000 (My Shadow, Tiarra ș.a.) și stabilit la Londra de ceva timp, părea cel mai emoționat – întreg eventul având cu siguranță o încărcătură aparte și fiind prilej de multe reîntâlniri. De altfel, pentru Daniel seara avea să continue, ceva mai târziu, pe scenă alături de Shape of Despair – el preluând momentan rolul de toboșar live după plecarea recentă a lui Samu Ruotsalainen.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Suspinul colectiv de după concertul Clouds n-a durat prea mult, scena fiind repede acaparată de francezii de la Year of No Light care au venit și-au spulberat tot cu marca lor proprie de post-metal (sau shoegaze zgomotos, dacă preferați). Îi mai văzusem și la DBE 3, prima ediție de la Alba, când au făcut soundtrack live pe proiecția filmului mut Vampyr (1932), însă atunci – oarecum normal, de altfel – accentul cădea mai tare pe film și pe atmosfera generală decât pe trupa în sine. De data asta trupa a prestat fără menajamente, cu cei doi tobari în special, Bertrand și Mathieu, funcționând impecabil; era puțin mesmerizing să le urmărești coregrafia atent studiată, sincronizându-se la milimetru în spatele tobelor sau trecând fiecare, pe rând, în spatele clapei sau a sintetizatorului, după cum o cerea progresia muzicii. În rest, ziduri peste ziduri de sunet, câteva momente mai liniștite pentru respiro și per total o trupă pe care aș revedea-o oricând. Oarecum surprinzător, m-am bucurat că au cântat pe lumină, mi s-a părut că s-au potrivit foarte bine.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Skepticism am gustat puțin și am înghițit greu; descoperind funeral doom-ul prin Shape of Despair, am înclinat mereu către abordarea lor ceva mai melodică și mai atmosferică decât înspre exemple mai “aride” și mai extreme ca sound (gen Thergothon sau Skepticism aici de față) – cu respectul cuvenit, bineînțeles, față de poziția acestora din urmă ca pionieri ai genului. If anything, Skepticism sunt niște inovatori, iar faptul că de mai bine de 20 de ani au o activitate constantă și cântă în aceeași formulă mi se pare remarcabil – dacă nu chiar un pic miraculos.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Live trupa m-a prins însă mai tare decât m-aș fi așteptat; au ajutat, firește, atât doza foarte potrivită de teatru din interpretarea solistului Matti Tilaeus, cu trandafiri albi și costumație asortată, cât și sunetul de orgă care se împletea de minune (adică funerar și macabru, nu vă gândiți la altceva), pe ritmurile lente și acordurile apăsate. De la un punct încolo era ca o transă rece și suprarealistă, iar când au părăsit scena – sec, fără cine știe ce rămas bun – au lăsat în urma lor un sentiment pregnant de gol. M-au convins să dau o șansă (sau chiar mai multe) viitorului lor album Ordeal, care va apărea pe 18 septembrie.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Nu pot spune că Shape of Despair au fost trupa pentru care m-am dus anul ăsta la DBE (decisesem că voi fi prezent din clipa în care s-a anunțat festivalul, fără nici un nume făcut public) însă cu siguranță au fost trupa pe care-am așteptat-o cel mai tare. De bine, de rău am reușit să văd live mare parte din obsesiile mele muzicale de peste ani (desigur, cu unele excepții notabile), iar pe ei nici nu credeam cu adevărat că e posibil să-i văd vreodată (pentru o mare parte din istoria sa, cuprinzând perioada primelor 3 albume, trupa a fost exclusiv un side-project de studio). De câțiva ani, însă, Shape of Despair s-au activat din ce în ce mai serios, susținând în vara lui 2012 primul concert live din carieră și devenind o prezență din ce în ce mai importantă pe scenele diverselor festivaluri europene de profil. Momentul culminant a fost, fără îndoială, vara asta, când au lansat mult-așteptatul album Monotony Fields la 11 ani distanță de precedentul full-length.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

De pe Monotony Fields ne-au cântat Shape of Despair și la DBE, dar nu numai; au deschis maiestuos concertul cu “Curse Life” și l-au continuat (e ciudat în context să spun “spre bucuria mea”, dar mă înțelegeți) cu “Woundheir” și “Angels of Distress”, alcătuind o potrivită trilogie de prezentare a primelor trei discuri. E de prisos să spun cât de puternică era atmosfera creată de cei șase; o prietenă mi-a împărtășit ulterior că i s-a părut genul de muzică ce poate face sute de oameni strânși la un loc să se simtă copleșiți de singurătate, fiecare în parte. Mi se pare cam cea mai potrivită descriere.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

E incitant, emoționant și epuizant să-ți vezi fantomele nopților nedormite prinzând viață pe o scenă în fața ta (senzație pe care-am mai trăit-o la Bohren & der Club of Gore sau The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble, de exemplu). Prin urmare, nu eram neapărat în cea mai potrivită stare să percep așa cum trebuie concertul celor de la Manes, norvegieni avangardiști de cursă lungă și trupa principală a celor de la Drontheim (solistul, de altfel, a glumit la un moment dat mulțumind publicului și, în același timp, cerându-și scuze pentru ziua precedentă). Am reținut pofta incredibilă de a cânta care izvora dinspre scenă – oamenii păreau că se simt perfect în largul lor, cu o atitudine super degajată throughout, iar spre final chiar au reușit să mă antreneze în nebunia lor eclectică. De explorat acasă și de căutat piesa cu bucata aia super infecțioasă de clapă care mi se cuibărise în cap încă de la soundcheck.

Iar la final, din cu totul alt film decât orice de până atunci dar maiestuoși în propriul lor fel, doamnelor și domnilor, Dirty Granny Tales.

Trupa, mutată la Berlin de ceva vreme, și-a îmbogățit desaga de trucuri cu un nou spectacol, Telion’s Garden, a cărui premieră a avut loc, de altfel, chiar la DBE. Prilej pentru un update la garderobă și la line-up, Dirty Granny Tales cântând acum 100% acustic cu chitară, mandolină, bass, violoncel și percuție (deși admit că regret puțin clapa, efectul macabru pe care-l dădea unor piese și întreg personajul lui Shake Teeth).

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Conceptul noului show este destul de simplu; în linii mari, această “Telion’s Garden” este un fel de afterlife distopic în care totul e standardizat și uniformizat, inclusiv (sau în special?) locuitorii, prilej pentru o veritabilă revoluție condusă și întruchipată de personajul central Phaedon. Povestea în sine admit că nu m-a sfâșiat la fel de tare ca Didi’s Son, dar mi-a plăcut mult finalul tragic-nihilist, ca o observație necruțătoare asupra naturii umane. Altfel, execuție scenică fără cusur, cu o recuzită impresionantă, membrii trupei părăsindu-și de multe ori “posturile” și devenind personaje din poveste alături de cele două dansatoare.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Dirty Granny Tales vor reveni, aparent, în România pe 9 octombrie la București în cadrul Anim’est cu spectacolul Didi’s Son. Să nu care cumva să-i ratați.

Și astfel, cu ritualul de închidere săvârșit, am pus punct încă unei întâmplări frumoase la Alba Iulia. Îmi place că punctul final este pus, de fiecare dată, sub formă de lampioane – un final optimist, luminos și cu aspirații înalte, cum ar veni :)

Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a treia.

Mulțumiri, ca de obicei, tuturor celor care au făcut posibilă evadarea din cotidian, cred că cea mai numeroasă echipă de până acum din spatele unei ediții DBE. Și mulți ani înainte Kogaionon!

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.