Dark Bombastic Evening 2016, ziua 1

Theodor Bastard tocmai au încheiat probele de sunet la Dark Bombastic Evening 7 iar spațiul RYMA din Cetatea Alba Iulia are aceeași aură caldă și însorită pe care-o știam; și asta nu neapărat fiindcă soarele este sus pe cer și arde în cel mai propriu mod cu putință, iar aici duceți voi mai departe metafora cu focul din inimile a sute de oameni. E o minunată dimineață de vineri și Cetatea își revine încet, încet de sub asaltul liturgic de aseară, când Batushka au cântat aici în timp ce Dark Funeral cântau la Suceava, fluturând stindardul blasfemiei peste capetele acestui vajnic popor creștin de 2000 de ani. Eat this, BOR.

Ritualul a început ieri cu Jess and the Ancient Ones, probabil cea mai “titrată” trupă a serii – bine, în funcție și de cercurile în care te învârți – care au venit cu intenția clară de a deschide un pod peste timp și a lăsa un pic din nebunia, frumusețea și psihedelia anilor ’70 să se scurgă până aici, la noi. Știam de ei, nu-i ascultasem în amănunt, dar sunt una din trupele pe care le voi lua cu mine de aici – așa cum tare frumos se pare că devine o tradiție cu fiecare nou DBE :) Finlandezii, conduși exemplar de vocea adâncă, rezonantă și “mușcătoare” a lui Jess și de groove-ul basistului Fast Jake aka. cum l-o chema pe el în real life, se aliniază cumva unui trend de revitalizare a unui așa numit “occult rock”. Muzica lor e puternic înrădăcinată în blues și hard rock șaptezecist (dacă n-ar fi fost deja evident din grafica în ton cu epoca a albumelor și a merch-ului), dar cu un strop de atingere Sabbath pentru a face lucrurile mai interesante. Dacă ăsta e un curent, Jess and the Ancient Ones sunt niște exponenți exemplari ai săi, cu o convingere și o putere de convingere fascinante.

foto: Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Pe Barren Earth îi așteptam întrucâtva – muzica lor, cu inserții doom și melodeath, are mare parte din ingredientele pentru a-mi ajunge la suflet, plus că al lor clăpar este Kasper Mårtenson, care doar a compus epocala “Black Winter Day” a Amorphișilor, nimic important (/sarcasm). Toată trupa e un supergrup, de altfel, la chitară fiind de exemplu Sami de la Kreator, lucru care poate m-ar fi încântat dacă mi-ar fi plăcut super tare Kreator. Sami e într-adevăr un showman, și aș putea spune că el a fost cumva frontman-ul concertului Barren Earth, cu solouri de showing off și dueluri cu ceilalți instrumentiști; solistul Jón Aldará a avut o prezență mai degrabă reținută, și aveam ulterior să aflu de ce – omul își doza energia pentru ce avea să urmeze.

Ăștilalți finlandezi au fost tare plăcuți la fața locului iar cu ei s-a cam dat startul și la headbanguială pentru prima zi, însă nu pot spune c-am păstrat cu mine prea mult din ce s-a întâmplat. Aș zice că oamenii s-au produs cam generic (deși momentele ușor psychedelic ce apăreau răzleț prin piese, grație lui Kasper în special, pigmentau tare frumos fundalul sonor) dar pe de altă parte poate e doar efectul faptului că nu i-am ascultat îndeajuns. Oricum, o trupă-eveniment prin prisma membrilor săi, și de urmărit pentru activitatea ce pare din ce în ce mai intensă (de ascultat albumul de anul trecut On Lonely Towers, scos la Century Media).

foto: Ilinca Straton

Am reușit să pronunț cât de cât corect numele celor de la Hemelbestormer doar din a treia sau a patra încercare, lucru pe care-l consider un nou record personal (la Hteththemeth încă nu mă încumet, ce-i drept). Un post-metal întunecat și îmbâcsit, mi-au amintit oarecum de ce făceau Dark Buddha Rising pe scena festivalului acum vreo patru ani. I-ar fi ajutat poate ceva mai mult întuneric în jur, dar a fost ok; din fața scenei probabil a semănat destul de tare cu Year of No Light de anul trecut. Eu i-am savurat mai de la distanță, din spate, alături de partea a doua a unui fel de prânz. N-a căzut deloc greu, ba dimpotrivă. Și pe ei îi iau acasă, presimt că ne vom împrieteni în nopți lungi fără de somn.

Surpriza absolută a serii și momentul de delightfulness maxim a venit însă în forma celor de la Universe217. Veniți tocmai din Grecia, oamenii ne-au arătat un doom “experimental”, cum zic ei, cu fragmente ce trimiteau când spre sludge, când spre blues și cu o voce feminină absolut răvășitoare. Deși au încheiat în stil mare, cu toate motoarele turate la maxim pe piesa omonimă a celui mai recent album “Change”, o bucată epică și intensă de vreo 12 minute, tot concertul lor a părut inuman de scurt. Aș mai fi vrut din vocea Taniei, chanting and shrieking like some sort of cosmic demon-goddess, din bass-ul omniprezent al lui Nikos, ce dirija parcă toată construcția muzicală, din otherworldliness-ul întregului grup, care parcă purta ere geologice de mister și de înțelepciune pe umeri. Până acum Universe217 sunt cu siguranță cea mai frumoasă surpriză pe care mi-a făcut-o DBE anul ăsta, la concurență poate doar cu grupul spectaculos care le-a urmat.

foto: Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Zisesem mai devreme că Jón Aldará a părut un pic stingher și reținut în concertul Barren Earth; a compensat cu vârf și îndesat când a venit momentul să cânte cu propria sa trupă, Hamferð. Feroezii au dezlănțuit un funeral doom melodic care mi-a depășit orice așteptări, abraziv, cu o energie desăvârșită, viscerală, și o atmosferă apăsătoare dar atât de cathartică. Aldará a părut complet în elementul său, dominând scena în special în momentele de growl cavernos, iar restul trupei a oferit melanjul instrumental perfect între doom, death și ocazionalele momente de respiro. E un pic straniu, realizez, să te simți atât de bine ascultând o muzică atât de întunecată și de încărcată de semnificații, dar cu sinapsele omului nu te pui, ce să faci.

foto: Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Așteptam Batushka în special datorită hype-ului, fiind curios să văd care-i de fapt treaba cu ei. Sunt cu siguranță una dintre trupele momentului pe felie de metal extrem, și ascultând recent albumul Litourgiya mi-am dat seama că nu e greu de înțeles de ce. Polonezii preiau în chip satiric/blasfemic întreg arsenalul imagistic al bisericii ortodoxe, concertul lor devenind o veritabilă slujbă, cu soliști-preoți, icoane, lumânări și cădelnițe cu multă, multă tămâie. Toată treaba asta, de capul ei, ar fi cel mult o găselniță simpatică (cu amendamentul că nu înțeleg de ce nu i-a venit cuiva ideea asta mai repede), însă Batushka vin și cu o muzică elaborată, un black metal dezvoltat pornind de la muzica liturgică, cu momente de cântec bisericesc veritabil juxtapuse pe riff-uri traforate cu blast beats. Funcționează mult mai bine decât ar putea părea pe hârtie, iar live, la câțiva metri în fața scenei cu aerul sufocat de fum de tămâie și lumini în culori reci venind dinspre scenă, experiența e una memorabilă. Oamenii (ale căror identități nu sunt cunoscute public, dar care se zvonește că ar fi membri din alte trupe importante) au găsit un concept simplu dar eficace, preluând o parte din ritualul creștin ortodox și interpretându-l în cheie opusă; e amuzantă mențiunea de pe Metal Archives cum că “Despite their imagery, they are not a Christian band”, dar e mai puțin amuzant cât de bine se potrivește.

foto: Ilinca Straton

Și a fost seară, și a fost dimineață; ziua întâi.

La ora la care scriu au început deja să cânte Spurv, post-rockerii nordici care ne-au însoțit în pauzele de la DBE-ul trecut, iar o ploaie răzleață peste oraș face viața un pic mai interesantă. barul din zidul Cetății este mult mai populat decât a fost oricând ieri, dar mood-ul nu poate fi atât de ușor învins de niște stropi de apă – indiferent de numărul lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.