Supermetale 2015

8. Paradise Lost – The Plague Within

Am avut o surpriză incredibil de plăcută ascultând noul album Paradise Lost; eu niciodată nu am fost vreun mare fan, iar cele două single-uri scoase mi s-au părut suficient de meh cât să nu fac din audiția lui o prioritate. Mă așteptam la încă un exemplar din seria “trupă bună care compune prost”, care să nu reușească să-mi mențină treaz interesul pentru mai mult de câteva piese. Ei bine, m-am înșelat teribil. The Plague Within e divers, energic, bine produs și este foarte clar, ascultându-l, că a fost făcut de o trupă sigură pe ea și convinsă de arta pe care o face. Cele două single-uri (“Beneath Broken Earth” și “No Hope In Sight”) eșuează pentru că împreună îți oferă o perspectivă liniară, departe de esența albumului; ascultându-le, îmi închipuiam discul ca pe o “întoarcere la rădăcini” sortită eșecului, o ultimă sforțare a unei trupe trecute de a rămâne relevantă în contextul succesului pe care-l are acum genul muzical la definirea căruia au pus și ei umărul acum niște decenii. Dar nu e deloc cazul.

Am mai zis că e un material divers? Baza e bineînțeles death-doom, dar nu mă așteptam la momente în care trupa să joace atât de pe față într-o extremă sau alta (“Flesh From Bone” vs. “Beneath Broken Earth”). La fel cum nu mă așteptam la momente de rock’n’roll nesimțit în venă Motorhead (“Punishment Through Time”) și nici la momente în care moștenirea gothic a trupei să iasă la iveală atât de inspirat ca în “An Eternity of Lies”, unde vocea clean și duo-ul pian/vioară creează o atmosferă atât de bogată. Una peste alta, Paradise Lost fac aici un statement super puternic, dovedind că sunt a force to be reckoned with și luându-și înapoi fără nici o jenă coroana de spini pe care o pierduseră printre floricele acum muuulți ani. Bravo!

7. Amorphis – Under the Red Cloud

De zece ani, de când l-au cooptat pe solistul Tomi Joutsen și s-au consolidat în componența actuală, finlandezii de la Amorphis au devenit o veritabilă mașinărie de folk/prog/melodeath ce nu pare să rămână prea curând fără combustibil. Al șaselea album în formula asta e melodic și abraziv, bogat atât în cârlige cât și în construcții muzicale complexe, iar abundența de synth-uri și instrumente populare fac trimitere nu o dată la atmosfera de pe opera de căpătâi care este Elegy. Joutsen își folosește vocea death parcă mai mult ca oricând, găsind de bună cuviință să mai exploateze și inflexiunile black pe care și le-a descoperit pe albumul precedent; ăștia-s aceiași oameni care-au compus “House of Sleep” dar n-o prea arată, cu siguranță spre bucuria fanilor câștigați în epoca Tales.

Under the Red Cloud are multe straturi așezate inteligent, iar progresia pieselor ne duce în câteva momente excepționale – soloul de pe la mijlocul piesei “Dark Path”, de exemplu, este auster tehnic dar incredibil de evocativ, în timp ce “White Night” readuce vocea secundară feminină atât de puțin folosită de către trupă. M-aș hazarda să zic că ăsta e, per ansamblu, cel mai coerent, ofertant și inspirat disc al acestei perioade din istoria trupei, pe picior de egalitate poate cu Silent Waters și un urmaș mai mult decât demn de moștenirea pietrelor de hotar Tales și Elegy.

Pe Amorphis îi vedem live pe 3 aprilie împreună cu Textures la Arenele Romane din București iar eu abia aștept.

6. Enslaved – In Times

Enslaved sunt o trupă de black care, ca mai toate trupele bune de black, se îndepărtează încet, încet de “puritatea” genului grefându-și influențele întunecate pe elemente de progressive, rock și heavy metal, cu tot cu niște tușe șaptezeciste extrem de stylish. Noul In Times e o evoluție firească a experimentelor de pe ultimele albume, în special dacă vorbim de RIITIIR din 2012.

Refrenele cu voce clean sunt maiestuoase, evocând pe alocuri o atmosferă de Opeth-turned-black, iar construcțiile muzicale complexe (toate piesele au peste 8 minute) lasă loc multor surprize extrem de plăcute. Un scurt pasaj de cor din “One Thousand Years of Rain”, de exemplu, face o frumoasă trimitere la moștenirea folk/viking a trupei din anii de început, în timp ce alteori norvegienii își încordează mușchii de motocicliști cu geci de piele prin niște riff-uri rock’n’roll murdare și cu super balans (exemplul cel mai la îndemână fiind “Building With Fire”).

Un album bogat, rewarding, cu multă melodicitate dar și traforaje simțite. De luat la o tură neapărat.

5. Myrkur – M

Pentru unii, Myrkur este senzația momentului în metalul extrem, lipindu-i-se etichete pretențioase precum “viitorul black metal-ului”. Pentru alții, este cel mai detestabil dintr-un lung șir de experimente care-a dus la comercializarea unui stil muzical prin definiție anti-industrie. Evident că la așa reacții polarizante trebuie să fie ceva și de capul albumului :)

Faptele sunt că daneza Amalie Bruun, pop-star aspirant cu ceva tentative în acest sens prin anii 2000, l-a cooptat pe norvegianul Kristoffer Rygg (aka Garm de la Ulver) să-i producă albumul de debut în black metal, după ce un EP lansat cu un an mai devreme a făcut niște senzație în cercuri restrânse. Garm, văzându-se din nou cu black-ul pe mână, nu s-a putut abține și-a inserat și niște idei de-ale lui din vremea de început Ulver, făcându-le un refresh elegant. Potatoes gonna potate, însă, iar acum toți copchiii crescuți cu Bergtatt la micul dejun îi dau în cap fetei că de ce copiază “I troldskog faren vild” pe “Onde børn”. Damned if you do, damned if you don’t.

Sunt în continuare de părere că mare parte din frumusețea black-ului constă fix în felul în care se descompune constant la intersecția cu noi și noi alte genuri, preschimbându-le estetica și aducând în ele un pic de spirit crud și anarhic; asta se tot întâmplă de niște ani iar Myrkur nu e decât un pas următor, aproape firesc. Îmi amintesc perioada de boom Alcest de acum vreo 6 ani și fix aceleași controverse erau cu haterii de serviciu – o ascensiune similară prevăd și proiectului danez.

Dincolo de vălul de controversă, deci, M e un super album – imprevizibil (de unde dracu ai ieșit, “Mordet”?!), divers, cu o voce ethereal ce se mulează fascinant, aproape hipnotic pe fundalul disonant (la tine mă uit, “Jeg er guden, i er tjenerne”). Urletele sunt prezente mai degrabă drept concesie adusă genului, dar susțin atmosfera întregului care e una teribil de neliniștitoare. Amalie ajunge să sune în ansamblu ca o forță a naturii, în egală măsură nurturing și violentă, iubitoare dar implacabilă și de necontrolat. Wonderful stuff.

1. Previous
2. 1
3. 2
4. 3
5. Next

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.