Beacon în Club Control: electro pop new yorkez

83904313_3102067236470539_8130273035769872384_o

Anul acesta am deschis sezonul muzical abia în 30 ianuarie. Între o oră de germană și un cutremur ce nu știam că va veni, m-am prezentat într-o joi seară în Club Control să ascult ce are a zice live trupa Beacon. Am aflat despre ea undeva pe la început de an, am ascultat câteva piese și am pus în calendar.

Băieții din spatele “ciocului”, doi americani, pe numele lor Thomas Mullarney și Jacob Gossett, s-au întâlnit prin anul 2011 studenți fiind în New York la aceeași facultate și au zis să lase la o parte pictura și sculptura și să dedice altei arte. Așa a apărut trupa Beacon, care de atunci și până acum a scos trei albume, în 2013 (The Ways We Separate), 2016 (Escapements) și 2018 (Gravity Pairs). Dacă este să vorbim de stil, muzica făcută de cei doi se încadrează undeva la întretăierea dintre electro, R&B, dance și downtempo.

La București au ajuns în ultimul concert al actualului turneu european, lucru pe care solistul, Mullarney, a ținut să îl menționeze de cum au urcat pe scenă, adăugând că se bucură că au ocazia să încheie periplul fix în capitala noastră mică.

Muzicile celor doi sunt un mix aparte, în care fiecare vine cu felia și identitatea lui bine conturată. Mullarney, un soi de Mesia ascuns după pletele lungi, întunecate și barba deasă are o voce tare învăluitoare, și cum stăteam acolo și îl ascultam trebuie să recunosc că m-a vrăjit cu toată atitudinea misterioasă și intonațiile molatice. De partea lui de scenă, Gossett, cu atitudinea minimalistă și căciula neagră pe cap, a tăiat din moleșeala versurilor cu ritmuri intense de tobe, bass și clape.

Foarte bine aleasă a fost și partea de vizualuri și lumini, care a completat excelent atmosfera și a amețit bine aș zice publicul deja vrăjit audio.

Sunetele nu au fost deloc uniforme. Dacă la un moment dat mă simțeam ca într-un club în ritm sacadat de dance, mai apoi am virat abrupt pe acorduri liniștitoare de baladă și amestec de pop ușor și electro minimalist. Pe “Be My Organ” mi-am amintit cu nostalgie de piesele de acum dispărutei trupe Wild Beasts, vocile celor doi soliști având ceva în comun parcă, iar pe “See” s-a simțit influența celor de la Tycho, care au și remixat piesa la un moment dat.

Un moment fain a fost coverul dupa piesa “Wave of Mutilation” a celor de la The Pixies, ce se pare că au avut o influență aparte în istoria trupei, și care m-a făcut să mă simt pentru câteva minute într-un film dramatic și indie american. La final, după cam o oră de cântat, băieții s-au întors pe scenă la bis și au încheiat predica muzicală cu piesa “Still”. Câteva fane din public s-au declarat nemulțumite, pentru că nu și-au auzit piesele preferate, dar cât mă privește, a fost exact concertul plăcut și ușor cu care să încep sezonul 2020.


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.