Nouă, noul album byron, nu pierde vremea; încă de la prima piesă, “Acasă” – un monolit atmosferic cu o măsură atipică și acorduri disonante, îți dai seama de amploarea a ce încearcă trupa să realizeze pe acest al șaptelea album de studio (al cincilea propriu-zis, dacă ignorăm un album de preluări și o lucrare comandată). Piesa este, de altfel, un earworm latent, oricât de improbabil ar putea părea, și se înscrie în linia unor alte “deschizătoare de album” expansive și cinematice precum “The Night” de pe A Kind of Alchemy sau “Settling Down” de pe precedentul Eternal Return.
Asumat, albumul este “despre noi, despre România, dedicat nouă” și livrează 55 de minute de muzică complexă, bogată în straturi; în general, versurile în română vin ca cel mai natural lucru (deși în continuare sunt salutate ca o premieră) iar atmosfera de ansamblu este una reflexivă, pe alocuri chiar apăsătoare. Sigur, există loc și pentru crowd pleasers adult-alternative care ar fi lejer mainstream la radio într-o țară normală la cap – exemplul cel mai facil aici e deja lansata “Continuum” cu Lucia, iar “Azi”, “Fără cuvinte” și “El Dorado” se înscriu și ele într-o linie similară. Însă în echilibrul bine construit al albumului, ele sunt doar momentele de respiro, “silver lining”-urile unei reflexii profunde, adânci și uneori greu de înghițit. E o stare de neliniște care permează întreg materialul iar “Azi”, menționată mai devreme, e studiul de caz perfect – piesa, deși este upbeat și are un mesaj altminteri pozitiv, se găsește încapsulată într-un înveliș sonor eerie ce îi dă dimensiuni nebănuite.

byron (2019)
byron nu s-au temut niciodată să dea cu distorsul în populație, o fac ocazional și aplicat de la “Losing Control” (Forbidden Drama, 2007) încoace, însă Nouă e cu siguranță albumul lor ce cumulează cele mai multe momente agresive. “Apă și cer”, o piesă veche redescoperită pentru acest album, capătă în varianta 2019 un bridge hotărât și surprinzător ce nici măcar n-ar fi putut fi bănuit din demo-ul în engleză apărut pe discul de rarități The Vault (parte din box-setul aniversar din 2016). Single-uri ca “Anima” și proaspătul “Consumatori de vise” surprind prin refrenele grele, în contrast cu părțile mai soft de pe vers, iar “Acasă”, despre care deja am vorbit, aduce un veritabil zid de sunet în primele 2 minute ale albumului. Însă niciodată nimic nu m-a pregătit pentru secvența dinspre finalul de la “Șobolani și ciocoi”, unde pe un fundal instrumental ce ar putea lejer învălui niște răgete hardcore trupa alege să aștearnă un solo de flaut – de altfel printre puținele momente când instrumentul își face simțită prezența pe disc. E pur și simplu un crowning moment of awesome pentru întreg albumul, din punctul meu de vedere – și o dovadă că trupa își stăpânește la perfecție mijloacele de expresie și e mai mult decât pregătită să se aventureze pe teritorii neexplorate, dacă situația o cere.
Iar situația o cere des, căci Nouă e un album complex și prin prisma sentimentelor pe care le invocă. “It’s complicated”, cum ar putea descrie orice român relația sa cu patria-mamă. E loc de fantastic de multă furie, ceea ce are sens în contextul menționat mai devreme cu pasajele agresive: “Tot ce nu vreau să fiu sunt deja” din Anima, “Suntem doar spectatori” din Consumatori de vise, toate sunt constatări ce provoacă răspunsuri emoționale viscerale. Cu toate astea, albumul e plin de apăsări mai nuanțate. Este frustrare, este sfârșeală, este incertitudine (“Nouă”). Este eternul du-te vino al lui Sisif, ștergându-și constant istoria și luând-o de la capăt în locuri în care poate e la fel de rău (“Apă și cer”). Este dorul sfâșietor care, odată alinat, poate ar face înstrăinarea ceva mai suportabilă (“El Dorado”). Este până și exasperarea cauzată de convenții de limbaj și de comportament stupide și butucănoase (“Continuum”, “Fără cuvinte”), un specific național ceva mai puțin celebru, care în loc să ne îmbogățească ajunge să ne depersonalizeze. Se vorbește mult despre plecare – eternul spectru al emigrării, al desprinderii, al relației complicate cu rădăcinile – dar se face și haz de necaz, un alt specific național (“Râzi”). Râdem, dar nu e râsul nostru.
Păstrez o mențiune separată pentru piesa care încheie albumul, “Cântec de leagăn”, cu un titlu ce ar putea induce în eroare pe cineva mai naiv. Aici e un apogeu al deznădejdii și al veninului, o pastilă grea de luciditate care însă trebuie înghițită pentru a putea vreodată spera la vindecare. Aș fi năzuit la o concluzie mai luminoasă pentru un album “dedicat nouă”, dar asta e, adevărurile sunt crunte și trebuie spuse. Nouă nu e, în ansamblul său, vreo meditație călduță sau vreo sacoșă de truisme despre Eterna și Fascinanta – din contră, e strigătul de exasperare al unei generații de oameni care se simte din ce în ce mai puțin acasă printre toate metehnele care ne descriu. E un oftat de neaparținere, o defulare a unor emoții de care rar suntem conștienți, o căutătură zeflemitoare către actorii absurzi ai peisajului în care trăim.
Nouă suntem noi. Cu bune, cu rele, fără verdicte dar cu multe întrebări. Și, bonus, cu o oglindă și un cronometru.
Nu vezi că cerul pică pe noi?
Turneul byron începe pe 26 octombrie la Cluj. Pe 9 noiembrie vor fi la București la Arenele Romane, unde îi au ca invitați pe Lucia și The Mono Jacks. Bilete la câteva concerte din turneu găsiți în avans aici. Datele complete aici.
Good Things
- Versurile tratează, atât metaforic cât și direct, teme vii și de actualitate ale societății
- Viziunea muzicală a trupei este una clară, coerentă și asumată
Bad Things
- Versurile în română au momente răzlețe când se poticnesc și parcă nu "curg" așa cum ar trebui
- Deși albumul e bine echilibrat, se simte uneori o discordanță de stare între piese
Related Articles