Avalanșa informațională nu iartă pe nimeni, iar câteodată încercăm să ne luptăm cu ea sau măcar să luăm la investigat cât mai mult din ce rămâne în urma ei; așadar, din tot ce-am ascultat, am luat obsesiile, factorii de fascinație și ce mi se pare că e de urmărit pe viitor și-am pus aici. Evident, nu sunt toate, că dac-ar fi, aș putea face un site întreg în fiecare an și probabil tot n-aș apuca să zic tot ce-mi trece prin cap. Nici acum nu se dorește a fi un top, pentru că, printre altele, sunt prea nehotărâtă să fac un clasament.
almadeer – igra
După cum spune și titlul, a fost gândit ca un joc; poate de-asta și sare de la voci procesate la urlete de protest și apoi la feeling nemijlocit și cvartet de coarde, fără să sărim peste piesa care ar putea intra fără nicio jenă în heavy rotation la BBC Radio 1 sau KEXP – și toate astea pe un album românesc care a pornit mai degrabă dintr-o idee aruncată așa, într-o doară.
Îmi place să cred că materialul ăsta mi-a arătat câte ceva despre muzică și formele pe care aceasta poate s-o ia, dar nu numai.
Beck – Colors
Ținându-se de coada valului electronic/synth pe care s-au urcat anul ăsta, printre alții, Arcade Fire și The Killers, Beck pare să se arunce în niște ape pe care nu se simte tocmai stăpân. Albumul nu excelează prin single-uri, dar ca întreg este de efect. Fiind obișnuită mai degrabă cu acel Beck cu chitara acustică pe care ți-l pui în căști când ai nevoie de un kick de speranță, nu pot spune că am fost (sau că sunt) pe deplin fericită cu acest album. De voie, de nevoie, însă, l-am ținut pe repeat câteva zile.
Cardinal – Disappearer
Au venit, au cântat, au lansat, au cântat din nou și ne-au lăsat seduși și abandonați; am putea spune că titlul albumului e premonitoriu, nu? După un EP promițător lansat în 2016, băieții din Constanța și-au lansat primul full-length înainte să intre într-un hiatus care sperăm că va fi de cât mai scurtă durată, pentru că ne-au lovit cu un stoner sănătos care reușește să satisfacă o gamă destul de largă de urechi. Influențele sunt variate, desprinse atât din genul antemenționat, cât și din metal și classic rock – uneori cu o fărâmă de lo-fi.
Courtney Barnett and Kurt Vile – Lotta Sea Lice
Mie îmi place să-i spun „albumul de pus pe rană al anului 2017”, pentru că de orice natură ar fi leziunea, aici găsești cel puțin un pansament. Cei doi „gemeni” din colțuri opuse ale lumii cântă împreună piese abia compuse, de-ale lor sau de-ale altora, despre dureri, frici, prietenii și muzică – de la compus la mersul în turneu și până la rutinele din capul nostru care seamănă cu un concert care se desfășoară identic în fiecare seară, singura diferență fiind decorul.
Stilistic, cei doi se aruncă mai degrabă în direcția obișnuită a lui Kurt Vile, totul având o tentă de bluegrass, pe care cu ocazia asta am ajuns și eu s-o cercetez mai atent. Chiar dacă e foarte posibil ca în 2018 să lanseze Courtney album, nici prezența ei aici nu-i de lepădat.
https://www.youtube.com/watch?v=pR_EQuo-4sI
LCD Soundsystem – american dream
Cu ocazia acestui album am reușit și eu într-un final să înțeleg care-I faza cu LCD-ul, care până nu de mult îmi părea your basic electronic music, dar cu niște chitare adăugate ici-colo – urma să-mi dau seama că nu e nevoie să umpli fiecare spațiu liber cu câte un sunet ca să iasă ceva mișto. În mod clar, nu e Sound of Silver (va mai fi ceva vreodată?), dar îți explică destul de bine ce și cum cu formația asta, de la title track-ul de slow dance (dacă ignori versurile) până la Emotional Haircut-ul care tare-mi aduce cu Atrocity Exhibition de la Joy Division în anumite momente, demonstrând pe parcurs versatilitatea acestui minimalism muzical pe care îl practică de ani buni.
Public Service Broadcasting – Every Valley
Cred că ăsta e albumul pe care l-aș recomanda oricărui ascultător timid care m-ar întreba de unde să se apuce de PSB. Pare un fel de început al ceea ce înseamnă formația asta, făcând o tranziție blândă de la muzica cu care suntem noi, muritorii, obișnuiți la ceea ce vor ei să ne ofere. Cam ăsta ar fi primul semn că Every Valley vrea să fie cel mai uman album al lor, pe lângă tematică – de data asta tehnologia trece în plan secund, povestea concentrându-se pe minerii din South Wales și cetățenii care au nevoie de ei și de munca lor.
Pentru cei obișnuiți cu ce fac oamenii ăștia de obicei, adică melodii suprapuse cu mesaje de interes public din arhive, poate părea puțin dezamăgitor, dar nu suficient cât să fie considerat un album de nebăgat în seamă.
The National – Sleep Well Beast
După suferința iminentă resimțită pe Trouble Will Find Me, noul The National vine cu o furie oarecum cizelată – atât din punct de vedere liric, cât și muzical. Un Matt Berninger uneori nervos, alteori resemnat (sau cu aceste stări combinate) își spune ofurile pe un instrumental care se înrădăcinează mult mai adânc în mintea ascultătorului, fie că prin pian, prin riff-urile de chitară pe care le-am așteptat toată discografia sau prin sintetizatoarele care n-aveau cum să treacă neobservate.
Probabil e cel mai complet material The National de până acum, explorând de la abuzul de substanțe la angoase provenite din dragoste sau din viața de zi cu zi a americanilor, critici mai mult sau mai puțin subtile la adresa lui Donald Trump fiind de găsit atât prin piese, cât și în suporturile vizuale ce le acompaniază.
The Underground Youth – What Kind of Dystopian Hellhole is This?
Moștenirea manchesteriană a secolului trecut este purtată cu succes până în ziua de azi de trupe precum The Underground Youth, care cântă un post-punk ușor sensibil și adaptat cu bun-simț la necesitățile ascultătorului de azi, zgomotul fiind menținut la minimul necesar pentru ca piesele să pătrundă acolo unde le este locul. Asta cel puțin în studio, pentru că live-urile par scoase din vremurile în care genul ăsta de formații umplea săli consistente, cu tot haosul aferent.
Wolf Alice – Visions of a Life
În mare parte e clar și răspicat, pe alocuri își dă acele la o parte și se arată moale și otherworldly, deci s-ar putea spune că e un album polivalent. Mă rog, e oricum vrei, dar nu fericit; poate optimist pe alocuri, dar în rest dă dovadă de o maturitate ba dezarmantă, ba greu de luat în serios… și totuși, se lipește de tine și nu-ți mai dă drumul, găsește ceva acolo cu care să se potrivească și de care să se agațe.
bonus: Arcade Fire – Everything Now
Probabil cea mai vinovată plăcere de anul ăsta – I mean, sună a ABBA, nu a Arcade Fire, și totuși, oricât ai vrea să te superi, nu poți, că te ia la dans înainte să apuci să gândești ceva.
Au zburat păreri de multe feluri încolo și-ncoace, dar de la lansare mă tot gândesc cum Win Butler se oprește din când în când să râdă de noi că am mușcat momeala asta cu toată gura.
Related Articles