Dark Bombastic Evening 2016, ziua 3

Nu departe de RYMA, la câteva sute de metri de Poarta a 7-a, o plimbare de câteva minute sub zidurile înalte, dincolo de Grădina Romană și intrarea în pantă către șanțul de apărare, se află un panou informativ pe care sunt prezentate evenimentele culturale ale verii ce au loc în Cetate. Printre un concurs de airsoft, festivalul Dilema Veche (o altă manifestare care a ajuns să se identifice cu orașul) și felurite alte concerte și piese de teatru, nu am găsit nici o urmă de menționare a Dark Bombastic Evening – un festival care a avut cinci ediții în Alba Iulia și care, constant, aduce sute de turiști români și străini în oraș, punându-l pe harta lumii în cel mai propriu mod.

Intuiesc că DBE nu are astfel de ambiții – orice dincolo de trăirea pură, underground a câteva sute de suflete e un pic dincolo de spiritul invocat de manifestare – însă mă dezamăgește lipsa de proactivitate a unei administrații locale care, altfel, demonstrează constant că e una dintre cele mai capabile și mai bine intenționate din toată țara. Când un act artistic are loc în coasta ta ani la rând, cu o frecvență aproape constantă, iar tu nu dai semne că măcar bagi de seamă că el se întâmplă, nici măcar cât să te lauzi cu munca altora, aș putea începe să te suspectez fie de incompetență, fie de ignoranță, fie de rea-credință. Ceea ce e tare păcat, mai ales că vorbim de niște oameni care, cum spuneam, chiar pot fi dați ca exemplu la nivel național.

foto: Ilinca Straton

Ziua de sâmbătă ne-a întâmpinat cu un soare cald și un cer limpede, aproape ca pentru a ne convinge că ploaia din ziua precedentă fusese doar un accident, o insignifiantă scăpare cosmică. Vremea îmbia la plimbare și explorare – anul trecut nu prea făcusem așa ceva – astfel încât am revenit în spațiul DBE abia când cântau Ghost Bath. Oamenii au fost printre revelațiile mele de anul trecut în materie de metale (vezi topul) iar live au fost o prezență tare frumoasă, un pic teatrală, un pic dreamy, un pic brutală, un pic enigmatică. Superba “The Silver Flower” parcă nu venea dinspre o scenă, cântată de niște oameni, iar la finalul ethereal de la “Death and the Maiden” m-au trecut toți fiorii. Un nou moment în care simt că am fost privilegiați, fiind acolo; tot concertul mi-a făcut din nou poftă să reiau albumul, căci nu-l mai ascultasem de multișor.

foto: Ilinca Straton

Pe Throes of Dawn îi așteptam cu curiozitatea cu care aștepți un side project al unor artiști care-ți plac; cu amendamentul că aici era un pic pe dos, fiind vorba de principalul proiect al finlandezului Henri Koivula care, to my delight, face o super treabă în Shape of Despair. Nu eram aproape deloc familiarizat cu oamenii și cu ce fac ei, și probabil ar fi trebuit, pentru că mi-a fost un pic greu să-i dibuiesc la fața locului. Am reținut vocea lui Henri (ucigătoare în momentele death, un pic ezitantă în cele clean) și prezența dark ce permea compozițiile, atât în momentele heavy cât și în cele mai aerisite. All in all au fost o prezență elegantă, engaging și foarte capabilă, iar noul lor album Our Voices Shall Remain (cu o excelentă grafică marca Costin Chioreanu) se cere ascultat și aprofundat.

Pe sunete de Virus completam ceea ce avea să fie articolul precedent, despre ziua a doua, așa că nu am petrecut foarte mult timp în fața scenei. Am auzit un avant-garde interesant, o “trupă excentrică de rock” (în cuvintele solistului) mai degrabă decât vreun metal în ton cu compoziția restului zilei, și îmi pare cumva rău că n-am prins mai mult din show-ul lor; avangarda norvegiană e locul de unde vin unele dintre cele mai savuroase demențe pe care le-am ascultat. Au și ei un album scos anul ăsta, Memento Collider, și am reținut cuvintele spuse de Czral în introducerea uneia dintre ultimele piese din set: “We’re old, we’re gonna melt away soon, so bear with us.”

Ce a urmat apoi e un pic greu de descris; știam cât de cât care-i treaba cu Dødheimsgard dar mai mult din biografiile altor muzicieni care au trecut prin trupă: Aldrahn, care-a avut niște treabă cu Dimmu Borgir pe la începuturi, și Mat de la Hexvessel care-a băgat voce pe penultimul album prin alter ego-ul său Kvohst. Ce-am văzut live a fost o demonstrație de forță, în primul rând, formația sunând absolut necruțător, clar și bine deslușit, cu pasaje luate fix din cartea de istorie a black-ului norvegian, Capitolul II: Negura Anilor ’90 Peste Fiordurile Împădurite Luminate de Lună.

foto: Ilinca Straton

Pe de altă parte, oamenii au făcut chestia aia minunată și recomandabilă oricărui artist și au rămas relevanți odată cu trecerea timpului, refuzând să se cantoneze într-un sound anume, deseori spre exasperarea fanilor trv. Mi-a plăcut aici atitudinea miștocărească a lui Vicotnik, din poziția sa de tăietor și spânzurător șef în DHG, care ne mai prezenta din când în când câte-o piesă “pe care absolut toată lumea o urăște”. Nerenegând niște mici puștănisme, în ciuda maturității, asumat și, pe drept vorbind, extrem de entertaining, concertul DHG cred că e în top 3 feelgood de la tura asta de DBE – mai ales spre final când am ajuns mai în față. N-am să folosesc cuvinte mari precum “legendar”, însă niște blec bun face bine la suflet, câteodată.

O altă surpriză plăcută am avut odată cu concertul Vemod, alți norvegieni, care au învăluit RYMA într-o pâclă rece; n-am cuvinte foarte potrivite pentru a descrie ce-au reușit să facă pe scenă, afară doar că am avut niște mici flashback-uri cu Altar of Plagues de acum câțiva ani. Foarte atmosferici, cu un joc inspirat de lumini și proiecții pe scenă, au pus la cale una dintre cele mai învăluitoare experiențe de anul ăsta. Am să-i iau acasă și pe ei și sper că voi mai avea parte măcar încă o dată, pregătit fiind.

foto: Ilinca Straton

foto: Ilinca Straton

Cu In the Woods… (bineînțeles, tot norvegieni) seara avea să se încheie iar eu intrasem iar în starea aia ciudată în care nerăbdarea de a vedea o trupă pe care o așteptai se bătea cap în cap cu dorința de a mai trage încă un pic de o experiență minunată aflată la final. Nici pe ei nu îi știam prea bine, dar trecusem prin HEart of the Ages de câteva ori mai demult și știam că sunt unul din grupurile alea nu foarte cunoscute în “mainstream” dar care și-au pus cu toate astea o amprentă importantă asupra genului. Pe scenă am văzut o trupă cu foarte puțin show (ecranul de proiecții a stat gol și ei erau îmbrăcați complet casual) și foarte multă muzică, dar admit că cea din urmă nu a ajuns la mine pe de-a-ntregul. Probabil și aici ar fi trebuit să cunosc mai bine în avans muzica lor, dar trebuie să aplaud dedicarea chitaristului Chris Botteri care a concertat în ciuda unei fracturi la picior. Ce face muzica din oameni :)

Reîmprospătarea energiilor a avut loc sub forma unor clătite fabuloase, atât dulci cât și sărate, cu nume de pictori precum Van Gogh, Caravaggio sau Rubens, courtesy of La Nu Știu Cine. Îi vom vedea și la Street Food Festival la București (Romexpo, 8-11 septembrie), așa că săriți.

În rest, noaptea a continuat cu beri nocturne până când, încet, încet, n-a mai fost.

Și a fost seară, și a fost dimineață; ziua a treia.

E o mare bucurie să pot scrie despre încă un Dark Bombastic Evening, știind că am mai adăugat un exemplar la șiragul de amintiri vii și prețioase la care tot meșteresc. Mulțumesc, Doru, Daiana și tuturor celorlalți implicați într-un fel sau altul. Mi se pare atât de frumos că în continuare văd povești cu oameni care vin pentru prima oară și sunt cuceriți :) Here’s to many more first times.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.