Toby Driver (Kayo Dot): “Întreaga mea operă e ca o vânătoare de comori”

Read the English version

Am stat de vorbă cu Toby Driver la standul de merchandise din Club DAOS, Timișoara, înainte și după concertul pe care Kayo Dot l-au susținut pe 29 august în formulă de trio, cu Ron Varod (chitară) și Keith Abrams (tobe). Conversația a fost pigmentată și întreruptă de mai multe ori de fani veniți să cumpere lucruri de la standul ținut chiar de Toby, iar după prima treime există o fractură în punctul în care a trebuit să întrerupem discuția și să o reluăm după concert. Am stat de vorbă despre Kayo Dot, despre creație, despre muzică și viața în turneu, dar și despre alte proiecte în care e implicat, precum Secret Chiefs 3.

fan: (După ce a cumpărat două CD-uri, Coffins on Io și Plastic House on Base of Sky) O să cântați ceva de pe astea două? Nu că aș insista sau ceva…

Toby: Da!

fan: Ok! Nu sunt preferatele mele, departe de asta, dar mă întrebam. Noroc!

Toby: Haha, ok! Noroc!

Ți se întâmplă des asta? Să vină oamenii la tine, “băi, ce-mi place muzica ta, adică bine, nu ce faci acum, dar…”

O, da! Tot timpul. Background-ul meu e în muzica metal, sunt foarte recunoscător pentru susținerea pe care-am avut-o de-a lungul timpului în comunitatea fanilor de metal și cred că sunt multe sub-scene de metal care ne acceptă muzica. Am cântat la Amplifest în Porto acum câteva zile iar acolo e practic un festival de post-rock, post-hardcore; au fost Neurosis, Minsk, Swans și alte trupe de genul ăsta. Chestiile mai heavy pe care le cântăm se potrivesc acolo, dar de multe ori părțile mai electronice nu se prea potrivesc. Lucrez cu oamenii de acolo de mult timp și îi consider „oamenii mei”, mă simt ca acasă cu ei, așa că apreciez mult această legătură. Dar pentru că suntem atât de implicați în acest univers ni se întâmplă de multe ori și să primim feedback de genul ăsta, despre care întrebi. Mulți fani zic că apreciază mai mult fazele mai heavy. Sunt deschiși către toate experimentele noastre, ceea ce e minunat, dar presupun că pur și simplu nu consideră că se potrivesc identității lor în măsura în care o fac lucrurile mai heavy. Înțeleg asta. Dar aș vrea să fim capabili și să cântăm în alte scene, pentru că am impresia că dacă muzica noastră ar fi auzită de oameni care nu vin din mediul acesta ar fi primită într-un fel foarte diferit.

Kayo Dot: Daniel Means, Toby Driver, Keith Abrams, Ron Varod

Te simți limitat câteodată? E dificil pentru voi să ajungeți la publicuri diferite?

Câteodată da. Nu e greu să ajungi la alte publicuri dacă suntem promovați corect către acestea, dar agenția noastră de PR și casa noastră de discuri au oamenii lor, publicul lor; PR-ul nostru e minunat, dar contactele ei sunt la Decibel Magazine și chestii de genul acesta, către așa ceva suntem noi promovați. Și lor le place albumul, e mișto, dar așa nu ajungem niciodată la reviste de muzică electronică sau goth sau orice altceva de genul. Și ar trebui să ajungem și acolo, cred că ar fi bine pentru noi.

Dar cu concertele, ați cântat vreodată la festivaluri care erau mai degrabă adresate unui public de muzică electronică, de exemplu?

N-am prea făcut asta, nu, dar festivalul la care vom cânta la finalul turneului, Incubate în Olanda, are o plajă foarte largă de muzică. Au niște death metal, dar au și folk, muzică electronică, au de toate. Ceea ce e mișto, e un festival eclectic.

Întorcându-ne la public, creezi lucruri cu o frecvență destul de mare; Coffins a fost lansat acum doi ani, Hubardo cu un an înainte, plus că ai proiectul solo și toate celelalte proiecte. Simți vreodată că îți copleșești publicul? Că nu au timp să se pună la curent?

O, da. Iar asta e ok. Simt că sunt multe lucruri lansate care așteaptă să fie descoperite, că întreaga mea operă e ca un mare puzzle pe care nu prea poți să-l înțelegi până n-ai toate piesele. E cam ca o vânătoare de comori. Pur și simplu așa s-a întâmplat, dar îmi place, n-am să încetinesc ritmul doar pentru ca oamenii să aibă parte de un pic de continuitate. N-ar funcționa pentru mine.

Iar acum la ce lucrezi?

Am început să scriu niște lucruri noi pentru… Ar putea fi pentru Kayo Dot, nu știu încă sigur. Abia încep să capete formă.

…

foto: Tim Griffin

Acum ceva timp, cu maudlin of the Well, îmi amintesc că vorbeai despre compunerea muzicii în timpul unor vise lucide. Mă întrebam cât din procesul ăsta, ca tehnică de compoziție dacă vrei, e prezent în ce face acum Kayo Dot?

Cred că pur și simplu se întâmplă câteodată. Și există câteva cântece Kayo Dot care vin din vise; unul pe care l-am cântat în turneu care a ajuns una dintre Baladele mele, se cheamă “Craven’s Dawn”, iar apoi mai sunt “Symmetrical Arizona”, “Spirit Photography”… (face o pauză și se gândește) O alta din baladele mele pe nume “Grey Dream”, și ea e de asemenea dintr-un vis, “Lethe”… și cam astea cred că sunt, pe lângă cele cu maudlin. Nu îmi dau silința să fac asta, visarea lucidă e un lucru care cere exercițiu și inițiativă și pur și simplu nu am timp, din cauza programului pe care-l am.

Nu-mi pot imagina să încerci să faci asta în turneu.

Da, dar chiar și acasă mă culc târziu și, știi, locuiesc cu alți oameni, nu prea am liniște niciodată.

Dar câteodată se întâmplă pur și simplu.

Da, uneori am un vis lucid și e muzică în el, iar apoi mă gândesc „oh, trebuie să țin minte asta și să mă trezesc și să încep să scriu”. Se întâmplă cam o dată pe an sau așa ceva.

Deci mare parte din procesul din spatele Kayo Dot e cât se poate de intenționat.

Așa e. De regulă Kayo Dot e locul în care încerc câte o abordare. Este felul meu de a nu mă plictisi de muzică. E o modalitate prin care-mi dau frâu curiozității. Îmi consumă tot timpul, și chiar și când fac ceva cu alt proiect – de exemplu când eram în turneul Ballads lucram în paralel să pregătesc lansarea de la Plastic House on Base of Sky. Albumul era înregistrat dar mai trebuia lucrat la credite, la artwork… Așa că da, Kayo Dot este cu siguranță principala mea preocupare. Și asta mai e și datorită timpului investit în proiect și a energiei investite de toți oamenii care s-au implicat.

De altfel proiectul împlinește 13 ani.

Da, și nu numai membrii trupei au pus umărul, dar și casele de discuri, toți oamenii cu care lucrăm, așa că mă simt cumva obligat să-mi dedic toată energia proiectului.

Este componența propriu-zisă a trupei mai extinsă decât formula de trio pe care am văzut-o azi?

Depinde de ce înțelegi prin componență propriu-zisă. În ultimii ani minunatul grup de bază a fost cu noi patru, cei trei care am venit plus Daniel Means. Dan trăiește pe coasta de vest, are o slujbă în învățământ, așa că nu prea poate veni cu noi în turneu decât fix în miezul verii, când e vacanță. Dar a venit cu noi în Japonia acum câteva luni și e mereu deschis să-l invităm dacă e disponibil, a înregistrat și pe album… Dar trebuia să descoperim o modalitate prin care noi trei să facem lucruri și fără el, pentru că noi practic ne ocupăm exclusiv doar de muzică. Așadar da, ce ați văzut azi e o mare parte din grupul de bază, și vom funcționa așa pentru tot ciclul acestui album, cel puțin. Data viitoare când vom face un disc nu prea știu cum va suna muzica, așa că nu știu de ce instrumente sau de câți muzicieni am putea avea nevoie.

Kayo Dot: Toby Driver, Keith Abrams, Daniel Means, Ron Varod

Când te uiți la creditele pentru orice disc vezi că-s foarte mulți oameni implicați. Mă întrebam cum arată un concert Kayo Dot în State, unde presupun că aveți deja logistica pusă la punct și e mai ușor să aduci toți oamenii laolaltă.

Avem câteva piese pe care nu le putem cânta dacă nu sunt mai mulți oameni, și atunci obișnuiam să păstrăm piesele respective pentru concerte la New York unde am fi putut să-i aducem pe acei muzicieni să cânte cu noi. Iar asta era în regulă, dar pe măsură ce oamenii devin din ce în ce mai ocupați au și din ce în ce mai puțin timp să repete, iar astfel acele cântece ajungeau să fie repetate mai puțin decât celelalte. Kayo Dot, ca trupă, a ajuns într-un punct în care avem nevoie să ne asigurăm că lucrurile funcționează strâns și că avem o prezență scenică constantă, n-aș vrea să ne prezentăm publicului într-un fel împrăștiat. Făceam asta când a ieșit Hubardo, ba chiar și când a ieșit Coffins on Io. Cred că ultima dată când am făcut asta a fost doar cândva anul trecut, dar nu voi mai face efortul să lucrez așa de-acum înainte.

Apropo, mi-am amintit de concertele pe care le-ai avut când ai fost rezident la The Stone în New York. Cum a fost atunci?

Da, am dat 12 concerte în șapte zile și au fost foarte mulți muzicieni implicați. Oamenii au venit cu avionul de pe coasta de vest, din alte state, a fost un deranj foarte mare. Încă nu simt că m-am recuperat pe deplin (râde).

Ați avut mult public?

Păi e un spațiu de artă, așa că încap cam 70 de oameni. Concertele au fost sold-out în mare parte, în special cele cu maudlin, Choirs of the Eye, toate cele cu Kayo Dot au fost sold-out. Am avut un concert unde am cântat un amestec de Hubardo și Coffins on Io, cu material cât să umple o oră. Alte concerte, cum ar fi cel cu Baladele, nu au fost sold-out. La fel și alte proiecte noi, precum unul intitulat Clefter pe care-l am cu Gyan Riley și Timba Harris. Tartar Lamb a fost sold-out, am cântat cu Mia iar oamenii o iubesc. Și mai am și chestia asta nouă pe nume The Tanks – bine, nu e chiar nouă, există de vreo trei ani și cântăm cam o dată pe an. Sunt eu cu Ches Smith și cu Brandon Seabrook. O să scoatem un album la un moment dat.

The Stone sună nasol pentru muzică rock, nu există monitorizare, tobele acoperă cam totul, dar în schimb energia pe care o primești acolo e una foarte mișto. Muzica acustică sună foarte bine acolo, în schimb. Iar ei au un mic public fidel care vine regulat la evenimente, pentru că ai garanția că orice se întâmplă acolo va fi muzică la nivel înalt. Pe de altă parte, toți muzicienii rezidenți își vor atrage în cele din urmă și o parte din publicul lor. În plus, The Stone e un spațiu deschis pentru toate vârstele așa că au venit foarte mulți adolescenți. N-am prea avut niciodată ocazia să fac un concert fără limită de vârstă la New York pentru că nu există spații care să permită asta. Adolescenții nu prea pot să meargă la concerte, cred că de-aia și sunt așa răi, pentru că pur și simplu se plictisesc, n-au nimic de făcut. Și e uimitor, ajungi să descoperi că de fapt ai mult mai mulți fani decât știai, dar de regulă nu reușești să-i vezi decât pe cei peste 21 de ani.

foto: Oslo Redgrave

Cum mai merge cu Secret Chiefs 3?

Am avut un festival în septembrie în Franța, ne dusesem pentru un singur concert, la festivalul ăla. Iar SC3 au fost rezidenți la The Stone în iulie, cam la două luni înaintea mea, a fost destul de intens. Și cred că Trey a folosit concertele alea drept o ocazie de a mai căpăta niște inspirație pentru anul următor, pentru că a inclus mai mulți muzicieni decât de obicei, avea toți acești oameni noi și a încercat tot felul de idei. Am ajuns atunci să cântăm foarte multă muzică cu care nu eram familiarizați. Și am impresia că anul ăsta lucrează pornind de la baza aceea. A mai făcut o chestie și cu Kronos Quartet, un nou album Masada și cred că lucrează și la două albume Secret Chiefs. El trăiește în California, în capătul celălalt al țării pentru mine, nu-l văd niciodată și pur și simplu are oameni acolo care fac chestii pentru el. Eu de regulă aflu despre lucruri după public; primul loc unde fanii află chestii despre SC3 este pe forumul lor, e ca un cult acolo. Iar restul muzicienilor aflăm despre lucruri de obicei după ce se anunță deja.

„Băieți, gata, mergem în Europa din nou!”

(râde) Da, cam așa se întâmplă!

Ok. Ce muzică mai asculți zilele astea? Te-a prins ceva nou? Ce mai ai în iPod?

Nu mai țin muzică în iPod. M-am abonat la un serviciu de streaming și de regulă aleg un artist care-mi place și dau play la radioul cu muzică similară, să aleagă algoritmul. Descopăr multă muzică așa. Ce mă bucură cel mai tare acum este să aud lucruri pe care nu le-am mai auzit înainte. Nu mai am obiceiurile pe care le aveam odată; obișnuiam și eu să ascult câte un album pe repeat până devenea extrem de familiar și până știam fiecare notă de pe el. Dar nu mai ascult lucrurile așa, acum. Vreau doar să ascult ceva ce nu sună cunoscut. Așa că de multe ori nici nu știu cine cântă, iar asta e ok.

Iar cu concertele?

Nu prea mai merg la concerte pentru că lucrez noaptea, așa că nu prea am timp. Dar în principal mi se pare că durează prea mult, sunt prea multe trupe. Și niciodată nu vreau să stau să văd un milion de trupe. Dacă aștepți o anumită trupă ajungi să stai și să stai și să mai bei ceva și să mai cheltui niște bani și până la urmă nu te mai simți atât de grozav când urcă trupa pe scenă. Nu-mi place sistemul ăsta. Și nici nu prea-mi place să fiu în spații înghesuite.

Parcă ziceai ceva că s-ar putea să te revedem pe-aici la anul?

Cu spectacolul Ballads, da. Păi, albumul va ieși la iarnă, e gata deja dar depinde de programul de lansări al casei de discuri. Va fi lansat tot la The Flenser. Și vreau să merg în turneu cu el, e ușor de făcut, sunt doar eu și poate încă altă persoană, toboșarul, așa că e simplu. Iar dacă ceilalți tipi sunt ocupați cu proiectele lor atunci pot și eu să fac asta de capul meu. Iar reacțiile pe care le-am primit au fost favorabile, Europa de Est este unul dintre puținele locuri unde oamenii chiar ne roagă să venim. Așa că da, de ce n-am face asta?

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.