Te-am vânat tăcut de la distanţă, fără să încerc a te privi. Dar ţi-a venit timpul, pasăre rară.
Aproape de finalul celor trei luni în care numărul actual al revistei Sunete își duce traiul am invadat cu degetele încrucișate o benzinărie de pe undeva din *introdu un nume de oraș aici pentru că nu mai țin minte*. “O apă, o înghețată și revista asta cu Freddie Mercury pe copertă, vă rog.”
În interior sta așezat noul album A-C Leonte – ANGEL minus WINGS. “Excelent”, își zise el frecându-și mâinile. Recomandat cu entuziasm de Codin Orășeanu (Low Freq/Dream Diggers) și lansat la Street Delivery București 2016, albumul este o piatră rară. De mult îmi alimentez visele cu gândul: “dacă, oare, cândva, undeva, cineva cu studii muzicale serioase și atitudine deschisă ar lansa un album care să nu fie jazz… cum ar fi asta?”.
În câteva cuvinte, pentru a nu porni (încă) spre o recenzie a albumului, ANGEL minus WINGS rupe un cerc vicios. Deznoadă lanțul standardizat și imitativ al unui grup muzical condus de vocea feminină. Desigur, mai sunt grupuri/trupe/formații asemănătoare, dar puține explorează cu adevărat armoniile și căldura vocii fără a se baza aproape exclusiv pe reverb și delay. În țara unde cu greu ne găsim eroi, unde încă, la orice cerere de recomandare muzicală, aruncăm cu Maria Tănase în stânga și în dreapta, ar trebui să acceptăm și să promovăm mai mult ceea ce ne reprezintă în ziua de azi. Noi (și țara) am evoluat, am crescut și începem să avem o identitate proprie în ceea ce privește muzica, nu o copie și o obsesie a culturii americane sau britanice. Da, știu, sun ca orice bătrân nervos ce ți-a luat locul de pe scaun în bus, că tinerii din ziua de azi nu știu nimic. Dar nu asta vreau să spun.
A-C Leonte, grupul format din Ana-Cristina Leonte și Tavi Scurtu, se așează în centrul universului nostru underground și ne oferă o nouă perspectivă. O nouă opțiune, o nouă imagine. Un sunet căruia eu îi simțeam lipsa, o nouă călătorie spre locul ăla din interiorul tău. Și de ce să nu o faci cu cea mai bună voce pe care o avem? Yeah… I said it!
Albumul poate fi cumpărat și ascultat integral pe bandcamp, sau gratuit cu numărul actual al revistei Sunete. Mai jos, piesa ce dă titlul albumului. Open thy wallet, and support!
„dacă, oare, cândva, undeva, cineva cu studii muzicale serioase și atitudine deschisă ar lansa un album care să nu fie jazz… cum ar fi asta?”? Dar oare cum ar fii daca cineva cu studii muzicale serioase si atitudine deschisa ar lansa un album care SA FIE JAZZ SI OAMENII SA-L ASCULTE, sa-l promoveze si sa sustina muzicienii, si nu doar sa-i marginalizeze pentru ca nu e o muzica comerciala sau HIP… Ce inseamna lauda asta? Bravo, ati facut altceva decat jazz!? Bravo, in sfarsit sunteti in rand cu lumea? E frumos ca apreciati si recomandati in mod public un album, dar nu asa…
Aprecierea de mai sus nu era o insultă adusă jazz-ului. Era o sămânța de speranță, sau mai bine zis, o conștientizare fericită că, cineva cu maturitate muzicală s-a coborât la un nivel ce alții îl consideră “comercial sau HIP”. Precum Sting în the Police, ai putea spune.
Nu este un articol bazat pe ură, sau prin eliminarea celorlalte stiluri.
Ce înseamnă lauda asta? – nu este o laudă. Este un gând interior și subiectiv.
Bravo, ați făcut altceva decât jazz!!? – nu am spus nicidecum asta.
Bravo, în sfârșit sunteți în rând cu lumea? – nici asta nu am spus.
Mulțumesc de observații, oricum.
Numai bine .
Andreea,daca asculti abumul, o sa vezi ca nu e vorba nici de coborat nivelul, nici de comercial cu orice pret sau de retete de ultima ora importate servil, ci doar de muzica ce incearca sa aiba o forma nici facila nici cliseistica sau ras-batatorita- ci una bazata pe exprimarea pe cat posibil a unor trairi autentice :)