Primordial, Triptykon și Bloodbath la Metalhead Meeting

Dacă vinerea trecută ratam blecăreala extremă cu Dark Funeral și Satyricon de la Metalhead Meeting, sâmbătă am gustat din plin bunătățile pe care le avea de servit spațiul de la Cotroceni Open Air. Mă rog, se putea și mai din plin, pentru că am prins doar ultima piesă de la niște Negură Bunget care păreau în formă, dar such is life.

“Cotroceni Open Air” e un nume care v-ar putea induce în eroare; sună a ceva arenă sau spațiu amenajat, dar este în esență o bucată de teren viran rămasă în urma demolării unei fabrici, cu betoane, fiare și mult praf – mult mai puțin prietenoasă decât Zone Arena sau cum i s-o mai zice acum, de exemplu. Sunt curios ce viitor are acel spațiu – probabil e în așteptarea vreunui proiect imobiliar, dar țin minte că organizatorii se angajau să pună locația la dispoziție pentru evenimente și altor părți interesate. În orice caz, mă bucur că un festival bucureștean a ieșit din binomul Romexpo / în pădure la mama dracu’, propunând un amplasament nou; în ce măsură va fi un succes pe termen lung e un pic cam devreme să spunem.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Am nimerit și niște tinere talente la scena mică; Damage Case mi-au lăsat cam cea mai puternică impresie, deși nu prea gust thrashărelile raw. Trupa avea însă un feelgood contagios și era tare greu să nu începi să dai din cap măcar un pic pe riff-urile traforate cu convingere. Super derivativ, dar simțit și cu atitudine; foarte nice, overall. I-am mai văzut și pe Marchosias care au venit cu un fel de black simfonic, ceva mult mai elaborat și care, în consecință, a avut un pic de suferit din cauza condițiilor tehnice. Mă prinseseră la un moment dat, am să-i mai caut.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Primordial sunt una dintre cele mai serioase și mai subapreciate trupe europene de metal. I-am văzut prima oară acum vreo 4 ani în defunctul Wings Club iar efectul a fost eminamente devastator; nu vă puteți închipui ce încărcătură emoțională poate avea un concert de club Primordial și cu ce energie și perspectivă pleci de la unul. Alan Averill este un frontman excepțional, cu siguranță printre cei mai memorabili ai scenei, iar dacă ar fi să caracterizez întregul lor act artistic într-un singur cuvânt acela ar fi fără doar și poate “demnitate”.

Oamenii mi-au mers la inimă cu monumentalul To the Nameless Dead din 2007 și, după un Redemption at the Puritan’s Hand meșteșugit dar puțin cam fad, au revenit anul trecut cu un Where Greater Men Have Fallen care mi-a depășit așteptările. Melodic, agresiv și debordând de același gravitas caracteristic, noul album ne arată o trupă care-și joacă toți așii, stăpână pe deplin pe mijloacele de expresie pe care și le-a creat de-a lungul anilor. Din păcate, apariția lor de sâmbătă de la Metalhead Meeting n-a putut fi savurată la dimensiunile meritate de irlandezi; au apărut pe scenă puțin după 7 seara, când soarele abia o cotea către orizont și arșița de peste zi  începea să se domolească. Lumina de afară cu siguranță a atenuat din impactul emoțional al prestației, iar trupa însăși nu părea chiar în toate apele ei. Avuseseră și ceva probleme cu transportul echipamentelor, apelând la ajutorul celor de la Negură Bunget, iar Alan nu mi s-a părut neapărat într-un vârf de formă, raportat la ce știm că poate. Nici setul minuscul de 6 piese nu a ajutat, dar măcar s-au chinuit să-l facă cât mai engaging – terminând spectaculos, desigur, cu “Empire Falls”.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Apropo de logistică, nu-mi explic ce s-o fi întâmplat dar 3 din 5 trupe mari văzute am înțeles că au avut necazuri cu sculele sau cu avioanele; sau o fi Metalhead Meeting cel mai ghinionist festival din istoria recentă, sau alții au protocoale de urgență ceva mai bune :)

Triptykon e trupa care duce mai departe moștenirea spirituală a ceea ce a fost odată Celtic Frost; ăsta nu e nici un secret, mai ales luând în considerare preluările Celtic Frost din setul live, conexiunile cu H. R. Giger și personalitatea dominantă a solistului Tom G. Warrior. Acesta din urmă, de altfel, e un fel de “erou necunoscut” al muzicii moderne, fără de care cu siguranță metalul de azi ar fi sunat fundamental diferit, foarte probabil mult mai prost. Celtic Frost a fost o trupă pe cât de influentă, pe atât de puțin celebră la scară largă; e un pic fascinant cât de mulți artiști din genuri diverse îi enumeră printre influențe, de la Anthrax la Benediction la Dave Grohl.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Și Triptykon au lansat anul trecut un super album, pe numele său Melana Chasmata, iar la București s-au aflat cumva în promovarea acestuia. Și ei au avut tot 6 piese în setlist, dar timpul de scenă a fost ceva mai lung și mai suportabil din punct de vedere al temperaturilor.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Putem spune că Triptykon au adus întunericul la București sâmbătă seara și, deși spre dezamăgirea multora din public nu au cântat “Aurorae”, probabil cea mai cunoscută și mai definitorie piesă a grupului, restul setului a compensat. În primul rând, e o bucurie să-i vezi live pe oamenii ăștia; sună ziditor dar nu sunt nicidecum o trupă brutală. Dimpotrivă chiar, situându-se undeva la granița dintre doom, death, gothic și progressive muzica lor abundă de melodicitate iar forța e dată în primul rând de interpretare și de dozarea compoziției. Sunt o gașcă foarte cerebrală, elvețienii ăștia, și nu e loc de trucuri ieftine aici.

În al doilea rând au cântat totuși “Tree of Suffocating Souls”, probabil cea mai concentrată pastilă de badassery pe care am auzit-o lately.

Bloodbath sunt un supergrup predominant suedez de death metal și… cam atât. Avându-i în centru pe doi membri Katatonia, Jonas Renkse și Anders Nyström, trupa îi mai are în componență pe Martin Axenrot, tobarul Opeth, recent adoptatul Nick Holmes, solistul Paradise Lost, și chitaristul Per Eriksson, fost la Katatonia, care din păcate n-a reușit să ajungă la București din motive de avioane.

Văzându-i cu un chitarist în minus, deci cu un handicap evident, nu e neapărat fair să mă iau de ei; sâmbătă însă trupa nu mi-a lăsat cea mai grozavă impresie. Nick Holmes de exemplu îmi părea super stingher, încercând parcă să se adapteze unui rol care nu îl prinde deloc. La un moment dat a declamat plin de patos “Jesus, suck my dick!”, probabil vrând să dea tonul unei piese, dar momentul mi s-a părut comic mai mult decât orice altceva. E o senzație neplăcută să vezi muzicieni maturi dând în puștănisme de-astea, iar dacă asta face parte din vreo “stage persona” pe care Nick o invocă special pentru Bloodbath mă tem că face grupului mai degrabă un deserviciu.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com

Sau la dracu’, poate sunt eu pretențios și asta e de fapt toată ideea. La urma urmei, Bloodbath e un side project pentru toată lumea, nu e deloc exclus ca oamenii să nu se ia foarte în serios – nu i-am ascultat cu atâta profunzime cât să mă pot prinde. În orice caz, aș fi preferat să văd oricare din cele două trupe de dinainte ca headliner în locul lor. Muzicieni buni, nimic de zis, dar întreaga prestație mi s-a părut cumva sterilă, repetitivă și fără mare scânteie – și cred că nu numai mie, căci bisul a venit după vreun minut de liniște cam stânjenitoare. Păcat.

La ieșire am înțeles, în sfârșit, de ce Monster Energy se cheamă așa – pentru că vine, d’oh, în doze monstruoase.

Where Greater Men Have Fallen
No Grave Deep Enough
Babel's Tower
As Rome Burns
The Coffin Ships
Empire Falls

Procreation (Of the Wicked) (Celtic Frost)
Goetia
Circle of the Tyrants (Celtic Frost)
Tree of Suffocating Souls
Abyss Within My Soul
Altar of Deceit

Let the Stillborn Come to Me
Mental Abortion
So You Die
Breeding Death
Anne
Cancer of the Soul
Weak Aside
Soul Evisceration
Unite in Pain
Like Fire
Mock the Cross

Eaten
Cry My Name

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.