Dan Byron – Privește cerul…

Those who dance are considered insane by those who cannot hear the music.

Cine este și ce vrea, de fapt, ăla de la byron zis și Dan Byron, poate cel mai bun candidat pentru titlul de (viitor) Monstru Sacru al rockului românesc, fie el cu un picior în underground (post ocupat acum de Artan)? Istoria lui Dan Byron poate fi trasată sub forma unui arbore genealogic de tipul Populus tremuloides, zis și Pando; diferite proiecte apărute satelit carierei sale, fiecare cu un grad relativ de influență asupra generației ce stă să crească azi.

Din exterior, Dan Byron pare tânăr și înțelept, încăpățânat și determinat, sigur pe ceea ce face, spune și cântă atunci când e pe scenă. În ultimii 8-9 ani m-am tot materializat voit și nevoit la concertele byron, observând și studiindu-le prestațiile ca o muscă pe perete. Proiectul byron pare pretențios și menit castei cu sprânceana ridicată. Nu par a fi fost niciodată în underground, dar totuși sunt liderii lui. (Iarăși, insistând, subsemnatul vede underground-ul ca pe o mișcare independentă și distinctă față de mainstream, nu ca pe o etapă spre comercial. Asta pentru context și perspectivă.)

Bun! Vremea trece, vremea vine, iar prin repetiție ajungem spre perfecțiune. Și ajungem astăzi la Privește cerul…, albumul solo al lui Dan Byron. Da, deși credeam toți că byron este proiectul solo al lui Dan Byron, byron este de fapt un colectiv talentat, o formație, o trupă în toată regula.

Gata cu introducerile, să vedem despre ce e vorba.

Titlul Privește cerul… pare acum, după câteva ascultări și studiu al versurilor, cel mai pozitiv element al albumului. Dan Byron creează prin versuri un personaj cu ochelari de cal, afundat și cinic, obosit. Un pedestraș „pe aleea indiferenței”, confuz și pesimist, ce începe să își conteste rolul pe acest pământ. „Viaţa e scurtă și noi trecem zâmbind / Pe lângă ea.”  Individul devine vampiric și nu își mai vede reflexia în balta ego-ului, își pierde perspectiva, se izolează și devine singur: „Întreaga hartă-a lumii s-a transformat / Într-o insulă pustie.”

Muzical, albumul pare standardizat, alimentând contrastul claustrofob al versurilor. Prima piesă lansată de pe album, “Țara asta”, ar putea fi o parte acutalizată a ceva de pe albumul Interzis de Alexandru Andrieș. Un comentariu acid și jucăuș a ceea ce ne înconjoară, sau ce se întâmplă atunci când arunci într-o cameră plină de orbi un politician surd. „Ţara asta e o tragedie greacă, / Nimeni nu scapă viu la final, /Dar încă suntem naivi și credem c-o să ne treacă.” Izul pueril al versurilor ne arată, aș spune, speranța copilărească pe care o avem în invizibila schimbare ce așteptăm să ne lovească în orice moment. Da. Iiiiiimediat. Încă puțin. Cel puțin încă o generație. Copiii noștri vor trăi mai bine. Iiiiimediat va veni. Sunt sigur de asta.

O aură teatrală înconjoară albumul. Un sentiment ciudat că sunetul e vegheat de Ada Milea, iar un fir subțire narativ unește toate piesele. Nu spun că e o lucrare conceptuală, dar ar putea fi cu mare usurință. Viziunea lui Dan Byron asupra lumii pare pesimistă și gri („Sunt obosit, / Știu că ţi-am spus / Că-s fericit, / Ei bine, nu-s…”), sau poate așa insist eu să îi interpretez spusele. Desigur, „cine are timp de atâtea reguli?” și definiții. Griul și pustiul de pe copertă nu se colorează prin conținutul său. „Prezentu-i prezent” și trei puncte de suspensie rămân după fiecare piesă.

După “Lumi paralele” parcă ar exista posibilitatea unui final pozitiv, dar cercul fractal al anxietății nu se relaxează nicidecum: „Zilele-mi sunt pline de slogane, / Nopţile de întrebări stupide  / – Când? Cum? Cine? Simultan.” “Nimic mai mult” încheie nostagic un album („Într-o lume fără tine aș fi / O fantomă care ar rosti /O silabă, / Nimic mai mult…”) ce m-a luat prin surprindere din cauza conținutului liric. Dacă aș avea o pălărie te-aș saluta pompos și plin de respect, dragă Dan, zis Dan Byron.

Concluzia: Privește cerul… este un cub Rubik rece, cu 6 fețe și 6 tonuri de gri. Explorându-l, găsești câte un scurt prospect al unei stări de epuizare. Lumea, țara noastră în particular, pare a fi o temă centrală. Iar lumea poate fi un loc al dracului de stresant, unde zi de zi pământul e gata să se ducă la vale și să năruiască ipocrita societate vestică odată cu el. „Dar n-o să-mi pun acum chiloţii peste pantaloni”, pentru că nimic nu se schimbă cu drasticitatea necesară. Deși, uneori, pare o idee bună. Măcar am arăta ca niște super eroi în drumul nostru spre vale.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.