Damien Rice la Operă: un concert mai mult ca perfect

Prima dată l-am văzut pe Damien Rice acum doi ani. Am mers tocmai în Germania să îl prind, la ultimul concert din turneul respectiv. A fost aș zice perfect, mai multe am scris aici despre asta.

Anul acesta artistul a făcut un turneu mic și special, în care a vrut să cânte doar în locuri în care nu a mai ajuns până acum. Din fericire pentru fani, Bucureștiul a fost unul dintre ele. Ultimul concert din turneu și de data aceasta. M-am numărat printre norocoșii care au fost pe fază atunci când s-au pus biletele în vânzare și am prins unul, înainte să fie sold-out. Lucru ce s-a petrecut în mai puțin de o oră și a generat valuri de uimire, dar și dezamăgire. Locul ales pentru concert, tot de artist, în spiritul ieșirii din tipare, a fost Opera Națională. Sală de altfel încăpătoare, dar iată insuficientă pentru numărul mare de iubitori de muzici depresive, cum comenta cineva răutăcios pe Facebook.

Așa că iată-ne aseară la 20:30 trecute, într-o sală elegantă și plină ochi, pe întuneric, în liniște perfectă așteptând să înceapă concertul. Cei mai mulți nu l-au prins live și le înțelegeam frenezia interioară perfect, pentru că am fost acolo. Eu, pe de altă parte, eram cu emoția mea legată de perfecțiunea primei dăți și teama că nimic nu se va ridica la acel nivel. M-am preocupat degeaba.

De cum a apărut pe scenă, în lumina reflectorului solitar, cu chitara în mâini și a început să cânte, Damien mi-a spulberat orice griji. Este ceva cu el. O relaxare, o căldură pe care o transmite. Cântecele lui sunt triste, asta se aude cu urechea liberă, dar el e fericit. Asta ne-a spus cel puțin. Îi place să povestească, să spună istoria melodiilor, întâmplările sau sentimentele ce le-au dat naștere. Așa ne-a zis despre cum muzica este o formă de curățare și hrană interioară. Iei din ea cât îți trebuie, o folosești ca pe un filtru, arunci lucrurile negative și te încarci cu energie pozitivă (9 Crimes). E și o supapă de defulare, ca și cum te-ai închide într-o cameră îmbrăcată în perne, ai arunca lucruri de pereți, ai urla din toți rărunchii și ai elibera toată frustrarea sau supărarea de moment, ieșind la final eliberat și curat (Rootless Tree). E și despre nebunia și iureșul din capul fiecăruia dintre noi, despre cum unii arată asta în public și-s luați drept sonați, iar alții se frământă interior sau între patru pereți, dar nimeni nu e realmente complet liniștit (The Box). Pe lângă faptul că este fericit, omul mai este și foarte amuzant. Poveștile par pe alocuri grave, dar limbajul e liber și direct, presărat cu umor și degajare, așa că relaționezi ușor și zâmbești că altfel nu ai cum.

Despre partea tehnică să zicem, nu am ce comentarii să fac. A fost o experiență perfectă din toate punctele de vedere. Vocea lui este fix așa cum o știm de pe viniluri sau CD-uri, chitarele și pianul au sunat impecabil, luminile și-au modificat intensitatea atât cât să fie un sincron optim, a fost și ceva fum cât să contribuie la mister. Eu știam, pentru că l-am mai văzut, dar poate alții au fost surprinși ca și mine prima dată, să audă pe alocuri niște ieșiri din linia melodică liniștită și calmă de pe disc, variații intense și abrupte generatoare de piele de găină, de care nu l-ai crede capabil pe un melancolic notoriu.

Cum laitmotivul turneului a fost noutatea, am avut și ocazia de a asculta și două piese noi. Damien ne-a zis că este vorba despre o ieșire din zona de confort, fiind piese nemaicântate live vreodată. Ca dovadă, avea versurile printate pe niște foi și a solicitat voluntari din public să-i servească drept portativ uman. Cumva, din două persoane, una am fost eu. Trebuie spus că a fost WOW! Gol în stomac, bubuituri în piept, nesiguranță în picioare. Să stai la 50 de centimetri distanță de un artist preferat, să ții în mâini foaia de pe care cântă, să îi urmărești mâinile pe chitară și lumina reflectorului prin firele de păr și în rest să nu mai existe nimic, doar tu cu el acolo pe scenă, e fantastic. Am fost o norocoasă ce să mai, iar piesa mea, pentru că așa o să rămână, se numea This Keeps on Happening.

După ce a terminat și cu noutățile a cerut propuneri din public și s-a conformat cu ce a primit, chit că a rămas în afara zonei de confort cu Mustard Seeds, pentru care a cam uitat versurile. A mai fost și Older Chests, tot la cerere, Your Astronaut, Accidental Babies, Cold Water. Cannonball a fost ultima melodie înainte de bis, și s-a cântat fără lumini și fără microfon, într-o sală întunecată și, cred eu, mută de bucurie. La final, nu a putut lipsi The Blower’s Daughter și o ultimă povestire simpatică și foarte teatral interpretată cu ajutorul unei domnișoare din public și a unor pahare de vin, despre cum s-a născut Cheers Darlin’.

Aș fi crezut că seara s-a terminat aici, dar m-aș fi înșelat. Ieșind din sală, mi-am amintit de concertul de la Hamburg, unde am așteptat după, afară în ploaie, alături de câțiva necunoscuți să iasă Damien pe ușa din spate și să mai interacționeze cu noi. Auziseră ei că așa face și m-am luat și eu după cunoscători. Atunci nu am avut noroc și după o oră am plecat acasă. Ieri seară însă, după câteva minute de zăpăceală și așteptare pe holurile Operei, cu puțin ajutor de la domnul de la pază, am aflat că artistul “e afară în stradă, pe Plevnei”. Așa că m-am nimerit alături de vreo încă 30 de oameni undeva spre miezul nopții, la ușa din spate a Operei, cu Damien Rice cântând la chitară, bând un pahar de vin și fumând o țigară.

Așadar, să revin la cum am început. Sunt sigură că pentru toată lumea prezentă a fost un concert perfect. Știu pentru că am văzut fețele fericite, am auzit aplauzele furtunoase și am simțit energia intensă. Pentru mine însă, care aveam un termen de comparație, concertul acesta s-a dovedit mai mult ca perfect.