Kumm în Expirat: mai mult decât o cronică pentru mai mult decât un concert

2017. E prima zi oficială de vară, iar vremea e foarte ciudată, nu știi niciodată când are să îi tragă iar o repriză de ploaie. Cristina Hurdubaia organizează la Expirat ceea ce sper eu că va fi doar prima ediție a Caritabil Fest, un concert în beneficiul a trei copii bolnavi de cancer. Atât de mulți artiști au răspuns prezent, încât fiecare are doar o jumătate de oră (trei piese + soundcheck) la dispoziție. E un concert pe care nu am de gând să îl ratez, din mai multe motive. E pentru o cauză nobilă. The Amsterdams, pe care îi iubesc de mor, sunt pe afiș. Or să cânte și Lucia, Maria Răducanu, Travka, The Mono Jacks, Eyedrops, Greetings Sugar, Cred Că Sunt Extraterestru, Alexandrina, Next Ex, Jinxy Von D’Ers, Două Fire Două Paie, plus Symphactory Orchestra – Strings. Și mai este o trupă. O trupă care nu avusese decât un concert în 2016, și-ăla la Cluj. O trupă de care mi-este un dor nebun.

Trupa se numește Kumm, iar articolul acesta va fi despre ei și despre mine.

foto: Năluca

Kumm e o formație cu istorie lungă în spate – anul înființării e 1997, același an cu Omul cu Șobolani. Dar, dintr-un motiv anume, Kumm nu s-au insinuat în playlistul meu atât de devreme ca OCS. Nu știu exact de ce mi-au intrat pe radar atât de târziu, dar cred că eram deja la facultate când am început să devin conștientă de muzica lor – cred că prima piesă pe care am auzit-o a fost “1000 de chipuri”, iar primul album spicuit (nu cred că am reușit să fac rost de toate piesele din prima) a fost fără îndoială “Angels and Clowns”. Dar asta a venit mai târziu.

Anul este 2006, iar eu sunt studentă din toamna lui 2005 la Facultatea de Filosofie. Vântul îmi șuieră prin buzunare în ultimul hal, dar cumva reușesc să fac rost de bani pentru un concert printre betoane, în parcare la Unirii. Concertul e pe trei niveluri: rock, hip-hop, electro. Cum mă identific ca rockeriță, nu mi-e deloc greu să decid unde voi merge. Pe afiș sunt trecute OCS, Luna Amară și E.M.I.L, pe care îi știu și îi iubesc deja și ZOB, care mi se par super distractivi. Mai sunt și trei nume pe care le văd pentru prima oară live: Grimus, The Amsterdams, Kumm. Dar sunetul e atât de  prost (deh, parcare), încât singurele mele amintiri de atunci sunt de la coada de la intrare. În orice caz, e primul meu contact mai important cu evenimentele din scena underground.

foto: Năluca

Fast forward aproape un an mai târziu. Sfârșit de mai, 2007, concert La Motoare, pe terasa Teatrului Național. DUTEVINO, Luna Amară, Blazzaj și Kumm. E concertul despre care oameni pe care nu îi cunoșteam pe-atunci îmi vor spune, ani mai târziu “hei, și eu am fost acolo!”. E un concert de care sunt foarte, foarte impresionată. Îmi place totul, de la prestație până la compoziții. Nu știu încă numele membrilor formației (asta avea să vină peste niște ani), dar în acest moment al poveștii nu e chiar relevant. Mă dă pe spate energia lui Oigăn (mai ales pe “Curse”, care mă cucerește definitiv și iremediabil). Saxofonistul Iordache mă lasă cu gura căscată, nu credeam că un om poate să cânte în felul ăla, de zici că mai are un pic și-și dă sufletul pe scenă. András rupe la clape, Domi la tobe, Uțu la bas. Oh, și mai e și solistul, Cătălin. E șarmant, și-are un fel de a se lăsa pe vine cu capul în pământ la piesele mai lente care mă cucerește instant. Frate, oamenii ăștia trăiesc muzica prin fiecare por. Plec încântată.

foto: Năluca

Cu toate astea, aveau să mai treacă vreo doi ani până să mă trezesc iarăși la un concert Kumm. Suntem în 2009, între timp îmi luasem job. Part time și nu prea grozav, dar o făcusem ca să pot cumpăra bilete la Anathema, Placebo, The Killers și Franz Ferdinand. Pasiunea mea pentru concerte live tocmai începuse să înflorească. Dar ce faci când trece vara și nu mai e niciun concert mare pe radar și nu știi ce să faci cu timpul pe care nu-l petreci nici la master, nici la muncă?

E simplu, dacă ești eu. Vezi că Kumm își lansează album, îți amintești încântată de prestația lor de la Motoare, convingi o prietenă care n-avea ce face în seara aia să ți se alăture și te duci în Silver Church la lansare. Și ce dacă nu știi versurile încă? Ai să le înveți. Te mai așteaptă vreo 37 de concerte în următorii ani.

foto: Năluca

Am fost întrebată dacă nu mă plictisesc să merg în repetate rânduri la concertele trupelor mele preferate românești. Răspunsul e nu. Pentru că fiecare experiență de concert e diferită, fiecare setlist e diferit, reacțiile din public sunt diferite. Niciun concert nu seamănă cu altul. Și-n plus, îmi place experiența în sine. Cunoști mulți oameni, ceea ce, pentru un animăluț social cum începusem eu să fiu în anii ăia, e super.

Sunt deja la punctul în care mă zbat să fac rost de toate albumele de studio ale trupei Kumm, și reușesc cumva să le cumpăr pe toate, chiar și “Angels and Clowns” și “Different Parties” (preferatul meu). Încet-încet, încep să mai merg și la alte concerte, nu doar la Kumm, ceea ce e cam problematic, având în vedere că încă nu-s foarte independentă financiar. Dar Kumm rămâne una dintre formațiile de top pentru mine, le știu versurile pe de rost și-s mereu în primul rând, și plec cu dureri de gât și febră musculară de la datul din cap.

foto: Năluca

Ascult albumele din nou și din nou și din nou, fredonând versurile obsedant. Mă termină lirica, mă termină muzica, dumnezeule, formația asta e superbă.

Le-am citit istoria, știu că oamenii care au plecat ar putea face cel puțin două trupe separate (ceea ce fostul lor vocal, Dan Byron, a și făcut de altfel). De când sunt eu fan, deja au schimbat o dată bateristul și de două ori basistul, și de fiecare dată mă întristez, dar apoi mă obișnuiesc încet-încet cu ideea. Sunt tot Kumm, iar eu tot îi iubesc.

foto: Năluca

Dar la începutul lui 2013, Cătălin Mocan pleacă din formație, iar vestea asta îmi pică cum nu se poate mai greu. Sunt incredibil de tristă, mai tristă decât la toate plecările de până atunci. Toate concertele prinse de mine până în acel moment fuseseră cu Cătălin la voce, albumul meu preferat e cu el la voce, și pur și simplu nu îmi pot imagina cum o să fie Kumm fără el. O prietenă îmi spune: “acum înțelegi cum m-am simțit eu când a plecat Byron?” Înțeleg. Nu îmi place că înțeleg, dar înțeleg.

E 2014, urmează un nou album, “A Mysterious Place Called Somewhere”, cu Oigăn la voce. Îmi dau lacrimile la lansare, când Oigăn spune înainte de a interpreta live piesa “Police” că melodia îl face să-i fie dor de Cătălin. Albumul îmi place, are niște piese absolut minunate, și încep să-l apreciez din ce în ce mai mult cu vremea. Sunt iar în primul rând la live-uri și mă supăr puțin pe mine însămi că luasem o pauză de la asta.

foto: Năluca

Concertul aniversar al albumului “Confuzz” cu Dan la voce din 2015 e mega-giga-ultra și ce superlative vreți voi. E prima oară când ascult multe piese pe care le-auzisem doar pe disc. E un moment magic în activitatea mea de (mai) tânăr fan Kumm, și clar unul dintre concertele preferate de-ale lor la care am asistat.

Apoi, ușor-ușor, formația intră într-un con de umbră. Oigăn e ocupat cu Robin and the Backstabbers și cu noul lui proiect, Moon Museum. John, toboșarul lor, pleacă în Germania. Kumm se află în ceea ce ai putea numi hiatus. În 2016 nu concertează decât o dată. În rest doar piese postate pe Facebook. Iar eu le povestesc prietenelor mele mai tinere cât de mișto era la concertele lor. Am filmările pe YouTube să îmi amintească de atmosferă și piesele în calculator să le ascult de câte ori vreau. Dar aș vrea un live.

foto: Năluca

Pe undeva pe la finalul lui 2016 (dacă nu mă înșeală memoria), postez pe Facebook o listă cu dorințe muzicale. Printre acestea se numără un concert Moon Museum (pe care îi văd destul de rar live, din cauza programelor pline ale membrilor trupei) și un concert Kumm. Nu prea trag nădejde la acesta din urmă, dar ce strică să postez?

Câteva luni mai târziu, Kumm sunt anunțați în line-up-ul festivalului organizat de Cristina. Ce nu știe nimeni încă e formula în care vor cânta.

foto: Năluca

1 iunie 2017, unsprezece seara. Nu or să cânte decât trei piese. Nu pot cânta mai multe și să respecte și programul. Știu ce-or să cânte, am aflat cu puțin timp înainte.

Sunt pe scenă: Oigăn la chitară, Dan Georgescu (almadeer, byron) la bas, John Ciurea la tobe, Kovács András la clape, Mihai Iordache la saxofon. Și după vreo douăzeci de secunde, pe scenă se urcă, surpriză, Cătălin Mocan. Mai am un pic și îmi iau zborul spre tavan de fericire.

foto: Năluca

Se lansează în “Evil Eye”, prima piesă de pe “Different Parties”, iar eu mă simt de parcă-s iar studenta la filosofie încântată de concertul acela superb de pe Motoare. Doar că acum știu vers cu vers, și sorb din ochi scena. Dacă aș putea, aș face concertul ăsta să dureze două ore.

Se termină melodia, în aplauze, iar Cătălin spune: “bună seara, suntem formația Kumm”, de parcă n-ar fi plecat niciodată. Zâmbesc cu gura până la urechi. Urmează “Police”, și eu îmi amintesc de spusele lui Oigăn de la lansarea din 2014, și nu pot să cred că uite, chiar se întâmplă, sunt patru ani și mai bine de când Cătălin a plecat, iar acum e pe aceeași scenă cu ei. “Police” e minunată, dar mie mereu mi-a plăcut piesa asta.

foto: Năluca

Ultima piesă e “Morsa”. Nu m-am topit niciodată după ea, Kumm au piese mai bune, dar e tare la concerte, și de fapt nici nu-mi pasă, mă jur că ar putea să cânte orice, faptul că-i văd iar pe scenă compensează din plin. “Morsa” ar trebui să aibă un final prelungit, însă John o termină mai devreme decât trebuia, dar în punctul ăsta sunt așa încântată încât nici nu remarc treaba asta (mi se spune mai târziu).

Gata, s-a terminat, iar eu evident că întreb – trebuie să întreb – dacă există planuri de viitor pentru Kumm. Primesc răspunsul că în momentul de față nimic nu e bătut în cuie. Nu e chiar ce doream să aud, dar le spun totuși lui Cătălin și lui Oigăn că dacă mai fac un concert o să le scriu ditamai recenzia. Apoi îmi zic – dar de ce să aștept? Și uite-mă scriindu-le ditamai recenzia pentru un concert de trei piese.

foto: Năluca

foto: Năluca

Dar nu e tocmai o recenzie, și nu e tocmai pentru concertul de trei piese de pe 1 iunie.

E pentru după-amiaza aceea de pe Motoare de acum zece ani. E pentru momentele din Lăptărie de după concertele lor când stăteam până la cinci dimineața ca să economisesc banii de taxi. E pentru fiecare lacrimă vărsată pe piesele lor. E pentru felul în care mi-a bătut inima de bucurie când am reușit să găsesc CD-urile cu ei care-mi lipseau din colecție. E pentru că mi-au colorat și înfrumusețat zece ani din viață și continuă să o facă. Pentru că sunt niște nebuni frumoși care se încăpățânează să facă ce le place. Pentru că îmi doresc să continue să îi încânte și pe alții la fel cum m-au încântat pe mine.

În momentul acesta, nu știu care e viitorul lor. Nu știu dacă am să mai am vreodată bucuria de a-i vedea live. Sper că da. Dar și dacă nu, tot îi iubesc și-o să-i iubesc mereu, și rămân etern recunoscătoare pentru 1 iunie 2017. Și pentru toate celelalte momente.

foto: Năluca

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.