The Boxer Rebellion în Colectiv: deconectare de la realitate

Pentru cei care gravitează în jurul muzicii alternative de la noi nu mai e nimic neobișnuit ca la un eveniment de club, cum a fost cel de-aseară, să se strângă o mână de oameni. Ei bine, starea asta de fapt nu-mi dă pace și nu cred că o voi accepta vreodată. Deși cauzele pentru audiența în general slabă la concertele de indie/alternative sunt multe și complexe, cred că fiecare dintre noi poate contribui la schimbare, dar despre acest subiect promit să mai vorbesc și cu altă ocazie.

Am început cu aceste gânduri pentru că întotdeauna prezența publicului la un concert este un ingredient major în crearea unui vibe și a unei conexiuni speciale, mai ales când se întâmplă într-un club. Am ajuns vineri seară la Colectiv în jurul orei 22:30, când deja trebuia să înceapă evenimentul, și mi s-a părut că spațiul este un pic prea mare pentru ce urma să se întâmple. Din fericire, până la ora începerii capului de afiș, The Boxer Rebellion, atmosfera s-a schimbat: nucleul oamenilor frumoși și entuziaști, întotdeauna cam aceiași la astfel de evenimente, și-a făcut datoria și de data asta.

Velosonics

Misiunea, întotdeauna ingrată, de a încinge spiritele au avut-o cei de la Velosonics și pentru un moment am avut impresia că aveau și ei nevoie de un warm-up: membrii trupei au apărut pe scenă ușor stingheri, senzație amplificată și de faptul că au stat cam înghesuiți printre multele echipamente de pe scenă. Velosonics și-au interpretat aproape în totalitate piesele de pe primul lor album, Roundhouse, a cărui lansare o așteptăm în următoarele săptămâni: au început cu “Dices”, prima piesă de pe album și prima promovată ca single, iar piese ca “Paris Syndrome”, “Confusion Mind”, “1929” sau “Open Mind” m-au trimis cu gândul la scena underground de-afară. Băieții ăștia, de la sound-ul lor foarte brit până la look-ul hip, au părut “rupți” dintr-o imagine a unei trupe tocmai aterizate dintr-un club londonez de profil. Piesa de final, “Love for Gold”, a trimis o senzație neașteptată de “summer breeze” către audiența care deja începuse să umple spațiul din fața scenei.

Și au venit și The Boxer Rebellion. Studiasem înainte itinerariul lor, și văzusem că la București urma să fie pentru ei al treilea concert consecutiv, după Istanbul și Sofia, dintr-un turneu european început în 25 octombrie. Mai mult, am observat aproape de intrarea în club un nightliner specific trupelor care călătoresc în turnee. Cum ar spune niște amici de-ai mei: “hardcore, nu glumă”. Prin urmare, mă așteptam ca aseară oaspeții noștri să fie cel puțin ușor obosiți. Bineînțeles că scenariul ăsta era doar în mintea mea, pentru că The Boxer Rebellion sunt niște profesioniști, perfect adaptați vieții de turneu.

The Boxer Rebellion

Am văzut aseară o trupă debordantă, cu o prezență scenică de mare impact, extrem de bine închegată muzical, deși au în componență un membru nou – chitaristul Andrew Smith, pentru care cel puțin o parte a audienței feminine a suspinat o seară întreagă (fetele din gașca cu care am venit aseară au făcut un mic research și l-au găsit pe net ca membru al proiectului Your Correspondent, iar dacă vreți să aprofundați chestiunea, probabil link-ul ăsta o să vă facă să vreți să știti mai multe despre el). Și dacă tot îi trecem în revistă, pe scenă s-au mai desfășurat Nathan Nicholson, solistul trupei, un tip de o fragilitate aparentă, extrem de energic și muncitor, Adam Harrison, un basist foarte sigur pe el în atitudine și mișcări (poate nu întămplător a beneficiat de spațiul cel mai amplu de pe scenă) și tobarul Piers Hewitt, o versiune extrem de serioasă a lui Zach Galifianakis (pentru cine nu-l știe, actorul din seria “Hangover”).

Setlist-ul concertului a fost unul foarte echilibrat, vis-a-vis de catalogul muzical al trupei; s-a cântat un repertoriu de 18 piese culese de pe toate cele patru albume de studio de până acum. Prima piesă din concert a fost “The Gospel of Goro Adachi” și odată cu ea ni s-a dezvăluit “statement-ul” trupei: un vârtej post-rock intens, dark, atmosferic care a venit la pachet cu inevitabilele goosebumps:

All around us
Blinding lights began to set fire to our minds

Totuși, piesa care a descătușat definitiv publicul a fost fără îndoială “Diamonds” – și în general, am observat un puls mărit al audienței la piesele de pe albumul Promises (cel mai recent al trupei): “Keep Moving”, “Always” sau “Promises” au fost piese foarte așteptate și savurate de un public avid și cunoscător. Am o mențiune specială pentru “Caught by the Light”, o piesă despre detașare, și care aseară a reușit să transmită acea senzație de desprindere totală de lumea înconjurătoare – foarte fain momentul și bine ales, undeva la mijlocul setlistului. A urmat apoi “Flight” și, deși dominată de sound-ul unei chitare bântuitoare și de vocea într-un registru mai aspru a lui Nathan Nicholson, a continuat să producă aceeași senzație. De altfel, probabil că “deconectare de la realitate” este expresia care definește cel mai bine prestația de aseară a britanicilor și lucrul ăsta s-a văzut în felul în care publicul din Colectiv a “decolat”, mai ales începând cu “Diamonds“. Scopul fusese atins, de ambele părți :)

The Boxer Rebellion

După setlistul principal, trupa ne-a oferit un encore de trei piese (“No Harm”, “Spitting Fire” și “Watermelon”) alese din cele trei materiale anterioare, și am înțeles intenția trupei de a fi percepută și apreciată nu doar pentru piesele celui mai nou material. În fond, The Boxer Rebellion are deja la activ peste 10 ani de activitate, iar multe din piesele lor mai vechi merită toată atenția noastră. “Watermelon”, de exemplu, este primul single din carieră al trupei, lansat în 2003, iar aseară a fost piesa care a încheiat concertul exact în felul în care a fost început: cu turația la maxim, intrigant și răscolitor.

Citeşte în întregime pe RadioIndiegen.ro »

Credit foto

Liviu Iorgulescu