Electric Castle 2017: o experienţă care te cucerește iremediabil

Printre milestone-urile pe care orice consumator avid de muzică (și nu numai) se simte dator să le depășească de-a lungul vieții se află și primul său festival mare; genul care, dincolo de volumul imposibil de cuprins de reprezentații live, reprezintă o întreagă experiență. Cam ăsta ar fi cel mai scurt rezumat pe care l-aș putea face unui Electric Castle la care am ajuns buimacă, aproape pe nepusă masă, fără să am nici măcar cea mai vagă idee despre ce mă așteaptă. Pentru că nici cea mai detaliată poveste a altcuiva nu te poate pregăti corespunzător pentru ceea ce urmează.

Odată ajunsă în festival, prima provocare din punct de vedere cronologic și a doua ca dificultate dintre cele impuse de noul mediu a fost orientarea în spațiu, care de la sine aduce și adevăratul inamic al spectatorului de festival, cunoscut sub numele de „gestionare a timpului”: te trezești pe un teren imens și oarecum întortocheat, cu multe lucruri pe care ar trebui și ai cam vrea să le vezi chiar și numai ca să fii conștient de existența lor, că nu știi niciodată când vei avea nevoie de ele… Și ah, da, prima trupă pe care vrei s-o vezi intră într-o oră și e foarte posibil ca în locurile la care ți-ai plănuit să ajungi în drumul spre scenă să fie coadă.

foto: Jessica Brenda @ Avalon

Printre alte detalii administrative pe care poate le voi aminti într-o transmisiune viitoare, să trecem la adevăratul punct de interes – muzica. Am plecat de acasă destul de sigură că voi trece pe la destul de puține concerte, mai exact că o să mă duc să văd artiștii autohtoni (pe care de altfel i-aș putea vedea oricând, dar îmi sunt prea dragi) și 2-3 ocupanți ai penultimului slot de la scena mare (care m-au lăsat cu gura căscată ascultându-i fie cu două săptămâni, fie cu doi ani în urmă). Din fericire n-a fost chiar așa și, înainte să îmi dau seama, alergam între scene sperând să mai prind ultimele două piese de la câte un artist pe care m-am decis cu 30 de secunde înainte că vreau să-l văd live, dacă tot am ocazia. Prin acest obicei și-au făcut apariția câteva surprize în viața și în playlist-ul meu.

Prima lovitură (și de asemenea cea mai plăcută) au fost Slaves, un duo pe care l-aș putea compara cu Royal Blood, dacă aceștia din urmă ar avea mai mult tupeu. Toboșarul Isaac Holman, care în mod atipic îndeplinește și rolul de frontman în acest context, a antrenat tot publicul într-o mișcare continuă de diverse tipuri în timp ce-și dădea sufletul aproape la propriu pe scenă, strigătele dându-i putere să izbească tobele și viceversa.  Pentru mulți dintre noi ăsta ar putea fi cel mai veritabil concert punk pe care-l vom fi văzut vreodată, de la care am plecat probabil cu vânătăi, dar zâmbind. Asta în ciuda faptului că la început mi-era teamă să nu regret că am plecat de la Moderat și că încă încercam să-mi revin după ce SOHN mă cam adormise prin repetitivitatea sa, care-i cam știrbește talentul.

foto: Jessica Brenda @ Avalon

Pe aproape aceeași lungime de undă au fost și Counterfeit, prezentând o ușoară tendință spre metal/hardcore, care totuși nu a deranjat prea tare nici măcar urechile celor mai sensibili/plângăcioși dintre oamenii prezenți (da, vorbesc despre mine). Chiar dacă nu au provocat atâta agitație precum Slaves, și ei au făcut un show competent, care cred că a mulțumit pe toată lumea, fan sau nu, atât din punct de vedere tehnic cât și al intensității trăirilor observate și provocate. Cu toate astea, probabil a fost oarecum dezolant de văzut de către trupă și fanii adevărați cum jumătate din hangar pleca spre main stage pe măsură ce se apropia concertul Alt-J.

foto: Jessica Brenda @ Avalon

Fie din cauza nostalgiei provocate de piesele lor mai vechi, fie datorită ultimului album, care îmi pare a fi cel mai bun din punct de vedere tehnic (având în același timp handicapul că sentimentele care-i însoțesc conținutul s-au rătăcit undeva în timpul înregistrării), Alt-J a fost unul dintre principalele motive pentru care a venit lumea și anul ăsta la Bonțida.

Recunosc, mi-a fost frică să nu mă dezamăgească prestația lor live, pentru că tot ce-a mai rămas între ei și mine e nostalgia de care vorbeam mai sus și care a fost lovită frontal de câteva piese. Ei bine, nu m-au dezamăgit. Într-un fel, se simțea că ceva îi constrânge, că nu-i lasă să dea acel 100% de care sunt capabili, dar chiar și așa au sunat exact cum trebuie și, în plus, reprezentația nemijlocită le-a permis să dea un pic mai multă substanță melodiilor de pe Relaxer, spre mulțumirea mea.

foto: Jessica Brenda @ Avalon

Cred că cea mai mare surpriză pe care mi-a adus-o acest prim Electric Castle al vieții mele a fost grupul producătorului danez Anders Trentemøller, care de altfel îi și poartă numele și la al cărui concert am ajuns complet întâmplător, din dorința de a acoperi niște timp mort. Nu m-am dus spre scenă cu așteptări prea mari, pentru că Trentemøller e unul din numele pe care le aruncasem în coșul de „nu merită ascultat” într-o perioadă în care orice se numea muzică electronică suna complet la fel, fără vreo șansă ca ceva să iasă în evidență. Asta a fost nu prima, dar cea mai bună dovadă că m-am înșelat, pentru că oamenii ăștia, îmbrăcați în negru și ascunși în lumini albe, au lovit cu un synthwave pe care mai greu îl găsești în anul 2017.

foto: Jessica Brenda @ Avalon

Având în spate toate influențele pe care ți le-ai putea dori, de la darkwave la indie și post-punk, Trentemøller au făcut din reprezentația lor minimalistă cel mai dansant moment al festivalului, depășit poate doar de cei mai headlineri dintre headlineri (care au prestat mediocru, umplându-și seturile de crowd-pleasers din ultimii douăzeci de ani în favoarea producțiilor proprii, care le-ar mai fi putut salva câte ceva din onoare; n-au salvat nimic, dar nici n-a fost nevoie, pentru că, până la urmă, majoritatea oamenilor au venit să se distreze cumva dincolo de standardul muzicii care le iese din boxe și căști în fiecare zi, renunțând la gândirea critică în favoarea divertismentului).

foto: Jessica Brenda @ Avalon

Continuând cu seria de ocupanți ai penultimului slot de la main stage, actul pentru care am vrut să vin, care m-a distrus complet și mi-a dat tot universul peste cap a fost UNKLE, de a cărui existență am devenit conștientă abia acum vreo două luni. Ascultând din piesele lor mai vechi și foarte recognoscibile, realizezi totuși că e genul de grup muzical pe care l-ai auzit aproape toată viața și ți-a rămas în cap fără să ai în schimb un nume cu care să-l asociezi. Muzică electronică făcută cu bun simț și cu un echilibru stabil între butoane și instrumente, adusă împreună cu câteva voci care înlocuiesc onorabil giganții din variantele de studio PLUS visualuri făcute în perfect acord cu tot ce se întâmplă – well, nu știu dacă a fost ceva în aer sau în vreunul dintre elementele pe care tocmai le-am menționat, dar dacă cineva mi-ar fi spus înainte că muzica poate avea un asemenea efect, foarte probabil să nu fi crezut.

Am stat în proporție de 99% țintuită într-un loc, cu ochii înlăcrimați și o privire tâmpă care încerca să cuprindă întregul miracol care se întâmpla pe toate planurile. Cam așa s-a încheiat pentru mine a doua seară de festival, nici de Tommy Cash nu-mi mai ardea, pentru că după UNKLE aproape o zi întreagă n-am mai fost în stare să mă gândesc decât la modul în care un show oarecum simplu, dar extrem de bine construit poate da peste cap o persoană până la punctul în care își reconsideră viața.

foto: Jessica Brenda @ Avalon

foto: Jessica Brenda @ Avalon

Adevărata atmosferă de festival mare, pe care până acum o vedeam doar în filmările de la Glastonbury (bine, comparația asta are rost și nu prea) pe care le urmăresc de câțiva ani am regăsit-o în primele rânduri la unul din ultimele concerte, mai exact la Franz Ferdinand, care au decis să-și înceapă turneul european fix în România. Din punctul de vedere al persoanei care și-a început drumul prin muzică tocmai cu trupe de genul, n-am putut decât să salut această decizie. Sunt destul de sigură că ora alocată nu le-a ajuns lui Kapranos și trupei sale să ofere tot ce ar fi vrut și ar fi putut, dar au reușit în ciuda acestui fapt să aibă un performance complet cel puțin din punct de vedere al setlist-ului, care a oscilat precum un ac indicator printre hit-urile trupei și compoziții mai noi.

foto: Jessica Brenda @ Avalon

Trecând peste orice altceva s-ar fi întâmplat, la acest ultim concert pentru mine și pe parcursul întregului festival m-a luat cu adevărat prin surprindere o singură chestie: atmosfera. Da, știu că trebuia să mă aștept la asta de la un eveniment de o asemenea anvergură, dar undeva în capul meu părea absolut imposibil să ajung eu să trăiesc așa ceva. Dacă la headlineri mă așteptam să văd desfășurări de forțe ceva mai mari (deși nu credeam că o să văd atâția oameni bucurându-se de Franz Ferdinand la noi așa cum au făcut-o), cel mai tare m-a șocat publicul care a venit să vadă artiștii români, pe care i-am văzut de multe ori performând la fel de bine în fața unor audiențe mult mai anemice. Nu știu, poate multitudinea de opțiuni muzicale pe care ți-o oferă un festival mare ajută și la trierea publicului.

Long story short, Electric Castle e genul ăla de experiență la care te-ai întoarce chiar și dacă nu te-a cucerit iremediabil cu oamenii, muzica și sentimentul de siguranță de care avem nevoie din ce în ce mai mult. În fața acestor lucruri pălește orice coadă și orice enevare că se amestecă sunetul de la trei scene în anumite locuri când cauți liniște. Te-ai întoarce și numai ca să vezi dacă la o a doua vedere l-ai percepe altfel, pentru că indiferent de câtă informație ai fi capabil să absorbi, tot pleci cu gândul că a fost prea mult pentru puterea ta de înțelegere și vrei să revii tocmai ca să continui ce-ai început.

See you next year!

foto: Jessica Brenda @ Avalon

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.