Electric Castle 2018: unde timpul se dizolvă

Anul trecut am zis că mă voi întoarce și m-am simțit datoare să mă țin de promisiune, chit că lineup-ul (care totuși avea câteva nume pentru care m-am bucurat) nu era chiar cel mai atractiv, vremea nu era cea mai prietenoasă și [insert excuse here].

De data asta, având temele ceva mai bine făcute și experiența ediției trecute la purtător, n-am mai trecut prin șocul primei vizite la festival, iar spațiul rămăsese în esență identic, declanșând o familiaritate care făcea ca trecerea unui an întreg să pară puțin plauzibilă, dacă nu imposibilă.

Inițial plănuiam să sar peste ziua 0, considerând că programul destul de sumar nu merită călătoria Cluj-Bonțida și retur, dar m-am lăsat pe mâna nerăbdării și m-am dus, măcar să văd cum arată festivalul. Am ajuns la timp s-o prind pe Alexandrina deschizând main stage-ul, cu așteptări destul de mari. Totuși, oricât mi-ar plăcea concertele ei, acestea nu se potrivesc cu o scenă atât de mare, pe lumină, la începutul unui festival la care publicul nu mai știe încotro s-o apuce având la dispoziție un spațiu imens și multe de văzut și făcut.

foto: Jessica Brenda @ Avalon

După reacomodarea cu spațiul, văzut toate cotloanele pe care n-am apucat să le văd anul trecut și câteva reprize de ploaie (veteranilor, pot spune că am fost la Electric Castle acum?) am ajuns la Hangar – de departe scena mea preferată din festival – pentru seara de Romanian guilty pleasures. N-am stat la tot programul, dar trebuie să recunosc că rave-ul impus de cei de la Class, reveniți după cine știe câți ani, a fost atât de bun încât cred că regret și mai tare că anul trecut n-am prins discoteca cu Mirabela Dauer. Oh well.

Dintre „tinerele talente” de la Own the Stage am reușit, din păcate, să-i prind doar pe orădenii din Baby Elvis, care în sfârșit au avut un public care să mai și danseze (serios, cum au reușit oamenii să stea locului atâția ani la concertele lor?) și sper că restul artiștilor care au prins un loc pe scenă – deși nefiind cei pe care îi susțineam în competiție – să se fi ridicat la același nivel, caz în care poate-poate mai există o oarecare speranță.

foto: Jessica Brenda @ Avalon

Headlinerii, pe care i-am prins după cum mi-au făcut cu ochiul din programul festivalului și după cum ajungeam din alte părți, și-au meritat locul de pe scena principală. Son Lux, chiar dacă nu pot să-i enumăr printre favoriți, au avut un show aproape perfect, calculat până în cel mai mic detaliu, dar nelăsând asta să stea în calea feeling-ului care a cutremurat în mod molipsitor o bună parte din public, acesta având parte și de cel mai plăcut și organizat moment de sing-along pe care l-am văzut vreodată. Cu Nothing but Thieves eram deja la cea de-a doua întâlnire, după Summer Well-ul de anul trecut, dar de data asta decorul le-a fost mai propice, întunericul și scena impunătoare cu o audiență pe măsură în față conferindu-le un plus absolut binevenit de efect.

Deși mi-ar fi plăcut și eram foarte curioasă să văd London Grammar, n-a fost să fie, că au fost nevoiți să anuleze cu trei zile înainte (poate la anul avem noroc?). Norocul festivalului și al slotului rămas liber a răsărit însă din coloana adiacentă de pe program – după ce cu o săptămână în urmă avuseseră ditamai show-ul pe o arenă din Amsterdam, Kensington puteau face față și main stage-ului de la Electric Castle, nu? Oricum, era mult mai ușor să găsească rapid un înlocuitor de pus la Hangar (and they did – o trupă de hardcore din California care avea un mesaj simpatic, dar în rest destul de forgettable) decât să găsească în trei zile ceva de mare anvergură pentru a ocupa cam cel mai important spațiu din program, iar băieții din Kensington au părut să se simtă foarte bine; de creșterea exponențială a fanbase-ului local nici nu mai vorbesc.

Alți headlineri care sper că și-au mărit fanbase-ul din România cu această ocazie sunt Wolf Alice, de altfel și unul dintre numele de pe afiș pentru care m-am entuziasmat de la bun început. Având o discografie destul de scurtă, dar foarte logică și bine închegată, m-am așteptat ca și concertul să fie la fel – și, din fericire, nu m-am așteptat degeaba; și-au păstrat coerența chiar și în absența unei ordini cronologice și în ciuda subiectelor adesea haotice pe care le abordează: au început într-un small town teenage angst și au arătat că nu se termină nicăieri și niciodată. În plus, la ce trupă mai vezi publicul că știe versurile la bonus tracks?

foto: Jessica Brenda @ Avalon

De obicei, pe scena principală nu am parte de prea multe descoperiri, dar anul ăsta am avut bafta să-i văd pe The Last Internationale, care chiar dacă au un aer care bate înspre un hard rock ceva mai vechi, merită văzuți măcar pentru energia pe care o au și pentru că Delila Paz conduce show-ul probabil mult mai bine decât ar face-o destui bărbați cu cariere care au făcut mult mai multă vâlvă.

După cum am spus și mai sus și probabil voi spune în continuare cât mi-o fi dat să merg la Electric Castle, scena mea preferată rămâne Hangar, unde se adună cea mai densă populație de artiști care-mi plac și mai ales de artiști pe care nu-i știam, dar îmi rămân în playlist după ce i-am văzut.

Ca de obicei, la surprize am ajuns din întâmplare, în general la îndemnul altora. Așa am ajuns la YONAKA, niște britanici care aproape că încă sunt debutanți și molipsesc audiența cu un alternative în care te lovesc ba niște synth-uri, ba niște riff-uri metal; Middlemist Red, băieții din Budapesta care cântă încă din 2012 și susțin că fac psych-rock, deși sound-ul și mai ales timbrul vocal al solistului se duc în zona de post-punk, chestie care pe mine m-a cucerit (să nu mai zic de coverul după Radiohead). Nicidecum în ultimul rând, trupa pe care nu-mi pot ierta că n-am știut-o până acum este múm, care au jonglat cu instrumentele, au folosit jack-ul pe post de microfon, au rupt probabil până și continuumul spațiu-timp cu showul lor ireal și au avut cel mai frumos public pe care mi-l pot imagina, care era dispus să mai ceară vreo oră de bisuri.

foto: Jessica Brenda @ Avalon

Ultimul concert din festival pe care l-am prins cap-coadă, altul pe care îl așteptam de ceva timp, a fost al celor din IDLES, punkiștii englezi despre care sperăm să fie the next big thing, nu de alta, dar o merită din plin; dincolo de faptul că aduc genul ăsta în prezent, o fac într-un mod care parcă îți dă niște speranță în vremurile astea: fără violență, dar ferm, cu o furie oarecum pozitivă care îți amintește că trebuie să rezolvăm problemele, nu să provocăm altele și nu în ultimul rând, ceea ce se simte și în public, că all is (or should be) love.

Mă bucur că au început să mai echilibreze balanța genurilor în line-up, mi-ar plăcea să văd mai multă atenție pentru trupele mici de la noi, dar una peste alta, e bine, a mai trecut un an de Electric Castle, cu noroi, vânătăi și suficientă muzică mișto cât să mă întorc și altă dată.

foto

Jessica Brenda