MONO și Helen Money în Control: mai presus de cuvinte

Într-o seară parcă prea călduroasă de aprilie s-a întâmplat: MONO au revenit în România și a fost mai presus de cuvinte. fade to black, sfârșit.

…prea scurt? Sunt MONO, ce mai vrei să spun despre ei? Bine, hai să vorbim despre încă un concert organizat de cei de la Kogaionon. După ce de abia ne-am tras sufletele în urma concertului Rome (Luxemburg) de acum câteva săptămâni, a urmat – tot în Control – MONO + Helen Money ca parte din turneul lor european.

Să începem cu începutul: Helen Money. Mic disclaimer – eu n-am mai ascultat-o pe această femeie până să ajung la concert, așa că am intrat în sală cu o minte pe cât se poate de deschisă și pusă pe descoperit muzică nouă. Helen Money, pe numele ei de buletin Alison Chesley, este o violoncelistă din Los Angeles care nu se încadrează într-un stil anume. Last.fm o descrie ca fiind “experimental, instrumental, contemporary classical, cello, avant-garde”.

Foto: Miluță Flueraș | www.2ndcurtain.com

Stilul ei amintește de doom (vezi Sunn O))) sau Pelican), în special piesele de pe cel mai recent album, Arriving Angels. Deși pe alocuri poate părea minimalist în compoziție, sunetul ce se naște din violoncelul trecut prin mai multe filtre și loopere este unul cât se poate de raw și puternic. Ceea ce mă face să cred că nu e tocmai cea mai accesibilă muzică, deși se văd și influențe de rock în sensul clasic al cuvântului; concertul ei poate fi considerat și un fel de performance art show sau o instalație de artă live. Totodată, pentru un set de mai puțin de jumătate de oră, Chesley a reușit să facă sala să încremenească în fața ei în timp ce corzile violoncelului i se zbăteau puternic sub degete. A închis cu “Beautiful Friends”, o melodie la care a contribuit indirect și Jason Roeder (tobe, Neurosis) prin crearea unei halucinații galopante comparativ apropiată cu “Geneva” de la Russian Circles.

CUT TO: MONO

Clasa a 11-a, mono(nucleoză), pantofii roșii și coapsele lui Tamaki

Au intrat pe scenă arătând simpli, stingheri și aproape umili, iar unda de șoc ce a urmat în momentul în care și-au ridicat instrumentele și-au început să cânte “Recoil, Ignite”, prima piesă de pe Rays of Darkness (a doua parte a albumului dublu lansat în 2014), a reușit să amuțească o sală întreagă.

Foto: Miluță Flueraș | www.2ndcurtain.com

Deși ascultasem tot ce se putea asculta și citisem tot ceea ce se putea citi despre Mono, aceasta a fost prima oară când i-am văzut live. Trebuie să recunosc că acest concert a reușit să confirme și să amplifice toate experiențele trecute la un cu totul alt nivel. Practic întreg gig-ul a fost o istorie, ei folosindu-se de piese de pe albumele precedente pentru a ilustra evoluția ce i-a adus anul trecut la The Last Dawn/Rays of Darkness.

Foto: Miluță Flueraș | www.2ndcurtain.com

Astfel, setlistul lor a fost suficient de variat, ei cântând piese de pe aproape toate albumele. Începutul concertului a fost destul de static pentru formație, aproape ca un tablou, singurul element dinamic fiind Tamaki, basista. “Kanata”, a treia melodie, a schimbat toate acestea cu introducerea pianului în compoziție, tulburând puțin apele. Subtila schimbare de ton aducea cu blândețea și calmul de dinaintea izbucnirii unei furtuni.

Aș mai menționa “Everlasting Light” care a îmbinat tabloul dinamic cu cel static, Tamaki fiind încă o dată elementul de legătură în timp ce se muta de la pian la bass.

Foto: Miluță Flueraș | www.2ndcurtain.com

MONO au cântat mai bine de o oră și nu au avut bis, dar nici nu au avut nevoie. Au spus tot ceea ce aveau de spus și nimic nu a fost de prisos. Au mulțumit scurt și au ieșit de pe scenă așa cum au și intrat – simpli, stingheri și aproape umili.

Lead photo

Miluță Flueraș