JFDR la Spaţiul M60: după ploaie iese soarele

“De două luni plouă non-stop în Islanda. În fiecare zi. Cred că am adus ploaia asta cu noi azi la București.” Așa a început concertul JFDR de joia trecută din curtea Spațiului M60. Și cred că Jófríður Ákadóttir, tânăra islandeză de doar 24 de ani din spatele proiectului cu nume minimalist, cam avea dreptate. Altfel, greu se explică felul în care într-un București însorit de câteva săptămâni încoace, fix seara concertului a fost cea în care au venit ploile peste noi.

Ceea ce părea a fi inițial un mic neajuns pentru primul concert din seria Musical Storytellers, lansat de Musicalist, s-a dovedit a fi o potriveală atmosferică interesantă. Islanda, se știe este tărâmul instabilității meteorologice, furtunilor abrupte și soarelui nordic. E țara răcorii și aerului curat. Iar muzica țării-insulă merge mână în mână cu vremea. Același aer proaspăt, aceeași curățenie a sunetului, același mister. Așa că, într-un fel, concertul JFDR a fost o combinație completă de muzică și ambient islandez.

foto: Anca Coleașă

Fiind un concert intim amplasat într-un spațiu suficient de mare, nu a fost nici aglomerație, nici agitație. Oamenii s-au așezat care pe unde au putut pe șezlonguri, pe sub copaci sau pe sub umbrele, și au ascultat cuminți și visători muzicile și poveștile lui Jófríður. Pentru că artista este o povestitoare desăvârșită și te introduce complet în lumea ei. Pe acorduri de chitară, tonalități electronice și note de folclor islandez, pornești fără să vrei într-o călătorie spre nordul sălbatic.

Trebuie spus că JFDR este proiectul său cel mai recent și personal, făcând parte anterior acestuia din trupele Pascal Pinon (lansată pe când avea doar 14 ani, alături de sora ei geamănă) și Samaris (cu care a scos 4 albume și a ajuns să o și-o câștige drept fan pe Bjork). Iar cu JFDR a lansat anul trecut primul album, Brazil, realizat în colaborare cu instrumentistul multitalent Shahzad Ismaily.

foto: Anca Coleașă

foto: Anca Coleașă

Mai toate piesele cântate joi seară au fost luate de pe acest album, iar în varianta live, de partea de acompaniament s-a ocupat Albert Finnbogason, care a pendulat între chitară și diverse sintetizatoare. Și cam fiecare piesă a avut o poveste în spate. Instant Patience, despre cum atunci când realizezi că lucrurile s-au așezat și ești pe calea ce bună, dintr-o dată ai mai multă răbdare, Wires, despre firele invizibile și numeroase care ne leagă și se leagă, Work, despre cum artista era o dată în New York, lucrând la un proiect, fuma la fereastră și a cuprins-o dorul de casă.

foto: Anca Coleașă

Ne-a mai cântat și într-o interpretare personală piesa lui Joni Mitchell, Both Sides Now, și ne-a explicat că e un soi de piesă ubicuă, ce se cântă la ei la aniversări, la nunți, când ești trist, când ești fericit, oricând. Cânta despre norii de pe cer și în timpul acesta, ploaia ce o acompaniase până atunci fidelă se oprea. Asta din seria potrivelilor perfecte.

Și apoi la final de tot, după ce ne-a mulțumit cu deosebită candoare și modestie, ne-a cântat White Sun și ne-a spus o ultimă istorisire și poate cea mai frumoasă. “Vreau să veniți cu mine într-o călătorie. Să mergem în Islanda. Am aterizat pe aeroportul din Reykjavik și o pornim spre oraș. Avem de parcurs 45 de km cu mașina sau cu autobuzul. Este un drum lung și drept, iar în perioada asta a anului, vara, indiferent de ora la care ai ajunge, este lumină. Probabil și plouă, iar cerul nu este albastru, nici soarele nu este galben. Totul este alb. Pe partea stângă este oceanul și deasupra lui zboară păsările ce au dat ocol pământului ca să ajungă aici. Pe partea dreaptă nu sunt nici munți, nici păduri, așa cum ai cred, ci doar o întindere infinită și plană acoperită cu mușchi și lavă de culoare verde-gri. Mergem pe drumul acesta și, pentru o vreme, suntem liniștiți și pur și simplu ne bucurăm de prezent, sub soarele alb.”

Foto

Anca Coleașă