Jay-Jay Johanson în Control: despre maturizare muzicală

31073396_10156263257292438_9099482816143425536_n

Pe Jay-Jay Johanson l-am văzut prima dată acum 9 ani în România. La vremea respectivă eram o novice într-ale muzicii și concertelor, înghițeam pe nemestecate și cu o poftă imensă tot ce mi se dădea. Nu mă încadram clar în publicul ascultător mainstream, pentru că Jay-Jay nu este nici acum și cu atât mai puțin ar fi fost pe atunci o muzică ușor consumabilă de către oricine. Țin minte că a fost un concert în cadru intim, la The Ark, dar alte detalii nu prea mai am, pentru că la vremea aceea nu procesam muzica la fel.

Joi seară, în Club Control, am avut ocazia să îl revizitez pe Johanson, cum ar spune englezul. Și să stabilesc cu ocazia asta că anii au trecut, lucrurile s-au schimbat, iar noi nu mai suntem tocmai aceiași. Jay-Jay și-a tuns părul, a scos vreo patru albume și a făcut un copil. Eu am văzut suficiente concerte cât să-mi domolesc elanul tineresc, să aleg cu mai mare atenție ce ascult și să încorporez mai atent informația sonoră ce mi se oferă. Ce nu s-a schimbat fundamental însă este muzica lui.

A fost un concert la fel de intim și cald precum mi-l aminteam și pe primul. A fost prezent pe scenă la pian, la fel ca atunci, Erik Jansson, cu care Johanson colaborează de 30 de ani încoace. A fost același sunet melancolic și poetic, aceeași senzație de dulce-amar muzical. Cu toată trecerea vremii și maturizarea artistică, singurătatea a rămas un laitmotiv al pieselor fie ele mai noi sau mai vechi. Este însă o altă singurătate, după cum mărturisea chiar artistul într-un interviu. E mai degrabă îndepărtarea de cei iubiți, decât lipsa acestora. O menținere a cadrului, dar o schimbare a perspectivei. A fost un amalgam de piese, vreo 24 la număr, răsfirat strânse de prin toate albumele, inclusiv cel mai recent, lansat anul trecut, Bury the Hatchet.

Notele de jazz sunt ca și până acum baza muzicală pe care se construiește, iar vocea și pianul au rămas puncte centrale în mai toate piesele. Melancolia e în continuare emoția principală și situația tot în jurul dragostei și despărțirii și dorului se învârte. Însă am remarcat o ușoară electrizare și agitare a muzicii pe alocuri. Sintetizatoarele au fost ceva mai prezente decât în trecut, tobele s-au simțit și ele mai puternic pe anumite zone, iar unele piese aș îndrăzni să spun au fost chiar dansante.

S-a văzut clar pe tot timpul concertului că Jay-Jay și Erik s-au simțit tare în largul lor. Paharele de whisky, la care s-a făcut un refill către final, au contribuit probabil la asta. A fost și un soi de jam session la pian la un moment dat, când cei doi au împărțit clapele cu zâmbete largi pe față. Iar la sfârșit de tot am avut o surpriză neașteptată: din boxe a început să răsune Bobby Brown-ul lui Frank Zappa, a început un soi de karaoke general și Jay-Jay s-a coborât în public și a început să strângă mâinile oamenilor și să-i îmbrățișeze. Era așa o bucurie și relaxare în aer care, deși contrastante și aparent nelalocul lor, au mers cumva neașteptat de bine după ușoara tristețe imprimată muzicile audiate.

Cred că asta înseamnă până la urmă maturizarea. Să te cunoști mai bine, să te simți mai bine cu cine ești și cu ce faci, și să trăiești emoțiile cu lejeritate și sinceritate, chit că-s vesele sau triste. Și mai cred că, pentru că Jay-Jay Johanson s-a maturizat, și eu m-am maturizat, și muzica lui s-a maturizat, am avut parte de un concert mai intens și mai frumos. Așa că pot zice că, nouă ani mai târziu, a fost mult mai bine.


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.