Chrysta Bell în Control: o experienţă audiovizuală nepământeană

Mai toți muzicienii, prin natura lor artistică, sunt dramatici. Că vorbim de mimică, de gesturi, de dans, de voce, de vestimentație. Mai toți au ceva al lor prin care ies cumva în evidență și încearcă să facă impresie. Că se încruntă supărați, că se ascund în spatele microfonului emoționați și timizi, că zvâcnesc isteric pe scenă, că țipă acut pe alocuri… am văzut tot soiul de manifestări ale dramei artistice pe la concertele pe care le-am audiat.

Parcă nicăieri însă nu am văzut asemenea amalgam dramatic precum joi seara, la concertul Chrysta Bell. Pentru cine nu știe despre cine vorbesc și, nu o să mint, nici eu nu știam până recent, Chrysta Bell este o artistă americană multitalent. E și cântăreață, și actriță, și model. Undeva prin 1999 toamna s-a cunoscut cu domnul David Lynch, despre care sper că știm cu toții cine este, iar de atunci au tot colaborat în diverse forme.

foto: Năluca

La București artista a venit cu un show ce preia numele celei mai recente concretizări a acestei colaborări: David Lynch presents Chrysta Bell: Somewhere in the Nowhere. Zic show, nu concert, pentru că nu vorbim aici doar de muzică ci de un spectacol complet și complex, extrem de bine pus la punct; vorba ceea, vorbim de un regizor respectabil. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării și tot ce se petrece pe scenă are rolul de a te introduce într-un film extrem de real și intens. Decorul este vizibil twin peaks-ian, cu podea în zig-zaguri alb-negre, perdele roșii și lămpi difuze, o statuetă, două scaune și-un microfon. Două scaune pe care le ocupă tacticos la început de show bassistul Christopher Smart și chitaristul Jon Sanchez. Așa, cât să facă un soi de intro cinematografic.

foto: Năluca

“Ai grijă! E o creatură din altă lume”, mi-a zis despre Chrysta Bell un prieten care a ajuns la prima reprezentație, cu o seară înainte. M-am gândit că exagerează. Până când m-am trezit cu ea în fața mea, pe scenă. Cum să vă explic… mi-am zis că e nepământeană. Că e scoasă dintr-un film SF. Cu silueta ei longilină și subțire. Cu rochia de catifea grena și șarpele metalic încolăcit la brâu. Cu mănușile aurii și părul prins în cozi. Cu ochii mari și hipnotizanți și buzele perfect de roșii. O creatură din altă lume. Fără nicio exagerare.

Și-apoi a început să cânte. O voce caldă, intensă, obsesivă și amețitoare. Birds of flame. Învăluită de lumini albastre. Ireal de albastră și enigmatică. Nightride. Aprigă și intensă, cu mașini gonind în noapte pe ecranul din fundal. Real Love. Acoperită din cap până în picioare de un roșu înflăcărat. All the Things. Reflectându-se într-o oglindă și pudrându-și nasul cu maximă eleganță și teatralitate. Friday Night Fly. Pe piesa asta știu doar că m-a privit în ochi și mi-a zâmbit frumos de tot.

foto: Năluca

A fost mai mult decât evident că avem în față nu doar o cântăreață, ci și o actriță. Fiecare privire, fiecare mișcare, fiecare gest transmitea ceva. Senzualitate, tristețe, pasiune, dragoste, mânie. Magnetism audiovizual. Nu-ți puteai dezlipi ochii de la ea.

Chrysta spunea într-un interviu, despre colaborarea cu David Lynch, că a existat o chimie instantanee, în timp ce regizorul își descrie muza ca fiind venită de pe altă planetă. După concertul de joi seara confirm cele de mai sus. Transpunerea în realitate a magiei enigmatice care plutește între cei doi este minunat încapsulată în spectacolul pus în scenă, o îmbinare perfectă de poezie, cinematografie și muzică.

Official photos

Năluca