Braids în Control: despre aparenţe muzicale înșelătoare

25 – IMG_2990

Când am ascultat prima dată Braids, fără să am nicio informație conexă despre ei, m-am gândit că ar putea veni de undeva din nord, pentru că au sunetul acela ușor dubios și visător specific zonelor de sus. M-am înșelat parțial; sunt din nord, dar nu nordul european, ci nordul american – Canada, Calgary mai exact.

Datele tehnice referitoare la trupă sunt destul de voalate. Sunt trei oameni – Raphaelle Standell-Preston, Austin Tufts și Taylor Smith –, au scos trei albume – ultimul tocmai în 2015 – și una peste alta sunt învăluiți în mister și deloc glamuroși, dacă mi se permite asemenea exprimare. Drept dovadă – multă lume de pe la noi nu știe despre ei, chiar și eu aflând relativ tardiv; totuși, la timp ca să ajung sâmbăta trecută în Club Control, la concertul în România al canadienilor.

Această prezentare necesită JavaScript.

Nu știu exact contextul în care au ajuns pe la noi prin țară, pentru că momentan nu promovează nimic și nu au lansat materiale noi, dar nu pot decât să mă bucur că i-am prins. Mai ales că, după cum ne-a povestit Raphaelle, era cât pe ce să nu se întâmple această cântare din cauza unei probleme pe care a avut-o solista la gât și care a determinat-o să ia o pauză vocală de circa două săptămâni.

La prima vedere, trupa acesta ar putea părea banală. Cei trei membri arătau ca niște studenți ieșiți la o bere, mai mai să nu îi recunosc în timp ce se plimbau prin public înainte de concert. Nu prea au existat nici scamatorii de lumini și imagini, iar puținul efect scenic ce era planificat a fost și el eliminat din peisaj, când solista ne-a explicat că fumul o deranjează. Cam până aici cu banalitatea. Pentru că odată intrată muzica în scenă, lucrurile s-au complicat simțitor. Braids cântă în principiu art rock – un rock experimental, ceva mai jucăuș, mai modern, influențat de diverse alte genuri precum pop, electronic și jazz. Se mai simte și ceva indie, ceva shoegaze și ici și acolo, în mod complet improbabil, note distincte de drum ’n’ bass. Nicidecum ceva ce ar putea fi descris ca fiind comun.

Melodiile în sine sunt complexe și variază, poveștile din spatele lor având ca punct de pornire chiar experiențele oamenilor din trupă. Le plac piese lungi, ne-au împărtășit asta, și se vede că totul este atent lucrat și îmbinat, registrul schimbându-se și modificându-se semnificativ pe parcurs. Raphaelle dă dovadă de o versatilitate vocală deosebită, simte intens tot ce cântă și are așa o ciudățenie aparte care m-a dus cu gândul la un soi de Kate Bush actualizată. Însă probabil surpriza cea mai mare a fost Austin, băiatul de la tobe. Un tinerel cu aspect de tocilar cuminte, care a dat din bețe cu atâta patos și talent încât am crezut de câteva ori că îi vor zbura ochelarii de pe nas, iar undeva pe final a și contribuit vocal la una dintre piese. În afară de câteva cântece de pe ultimul album pe care le-am identificat și pe care m-am bucurat să le aud live, nu aș ști exact ce am ascultat, pentru că nu a existat un setlist și ni s-a spus că vom avea parte de niște melodii în primă audiție, un soi de testare a publicului. Lor le dau nota 10.

Această prezentare necesită JavaScript.

Una peste alta, Braids sunt ca un soi de apă liniștită ce ascunde vârtejuri nebănuite. Când treci de prima impresie de banalitate, ies la iveală o structură sonoră atent gândită, niște versuri foarte sincere, aproape brute, despre emoțiile și relațiile umane, o complexitate a stilurilor și a nuanțelor cât și o fascinație învăluitoare și caldă.


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.