La Dorobanți, undeva lângă Curtici unde se prinde semnal GSM din Ungaria, sunt vreo 40 și ceva de grade la soare. Ironia face ca apa piscinelor de la Grădina Termală să fie tot caldă, dar asta înseamnă că pe seară când încep concertele de la al optulea episod de Dark Bombastic Evening se poate face lejer headbanging în timp ce te bălăcești (feedback cules de pe net, n-am încercat personal dar hei, mai e timp). Viața cu ale ei suișuri și coborâșuri.
Deși a stat între zidurile Cetății Alba Iulia vreme de patru cinci (am fost corectat; wow, ce trece timpul!) ediții, căutarea a fost mereu o parte din ADN-ul Dark Bombastic Evening. O astfel de căutare a și dus întregul concept, care deja devenise un mini-festival, la Alba Iulia în 2011. Țin minte și acum rezervele pe care le avea lumea – pe atunci orașul nu avea anvergura turistică și aura de coolness pe care o are acum, iar în special pentru publicul bucureștean era genul de experiment un pic peste mână. Dar faci mult până acolo, dar unde îți iei cazare, dar oare nu era mai bine tot în Silver Church? Și totuși, anul trecut nu te-ar fi învinovățit nimeni dacă presupuneai că DBE și-a avut mereu casa la spațiul RYMA, atât de natural și de organic se simțea asocierea. Când a venit anunțul că hei, uite mai facem o tură dar ne mutăm la piscină într-un loc și mai greu accesibil, parcă am recunoscut în parte aceleași reacții – și totuși iată-ne aici. Glumind un pic, probabil începuse să fie prea puțin underground, se cerea o reducere a numărului de participanți :)
Ziua a început sub auspiciile timișorenilor de la Methadone Skies, care au scos anul trecut un album cu un artwork seriously badass (și care se traduce atât de mișto pe piesele lor de merchandising). Undeva pe la mijlocul distanței dintre post metal și stoner, Methadone Skies și-au găsit un culcuș confortabil din care mai sar câteodată pe tine cu niște riff-uri precise și grele, înșirate printre bucăți atmosferice captivante. O rețetă destul de clasică, dar executată impecabil și cu mult aplomb. A ajutat, presupun, și prezența invitaților speciali Edmond și Sol Faur de la Dordeduh, care au dat o altă dimensiune unui jam extins care s-a desfășurat pe durata a vreo trei sferturi din concert.
După o oră de pauză survenită din motive obiective, la ora 21:00 fix au început cea mai plăcută surpriză de până acum a acestei ediții de DBE. Whispering Sons sunt din Belgia, cântă de prin 2013 și au lăsat cam tuturor o impresie profundă prin brand-ul lor particular de post-punk și contralto-ul învăluitor și vibrant al solistei Fenne Kuppens. Se simțea că își trag rădăcinile din același sol cu Joy Division, de exemplu, dar în același timp nu făceau un secret din faptul că trăiesc totuși în 2017, permițând unor influențe foarte moderne să iasă din când în când la suprafață – mai niște post-rock în unele finaluri zgomotoase, mai niște metale întunecate în urletele care mai colorau din când linia de voce. Fantastic de mult feeling în reprezentația oamenilor, probabil cea mai intensă din prima zi, cu o esență foarte fragilă și personală îmbrăcată într-un înveliș sonor cutremurător. Impresionant.
Norvegienii de la Spurv au recuperat cu vârf și îndesat de pe urma concertului scurtat din motive de ploaie de anul trecut. S-a văzut că era un moment important pentru ei, cu atât mai mult cu cât mare parte din turneul lor de vară a fost anulat, făcând din DBE unul din puținele lor show-uri din perioada asta. Au venit cu fantastic de mult chef de cântat, și în ciuda unor mici probleme tehnice (sunetul s-a tot tweak-uit pe parcursul concertului lor, trombonul tot cădea sub nivelul formației, mai mult intuindu-se uneori) concertul lor a fost plin de intensitate. Trombonul live a venit ca o adăugare extrem de interesantă în sound-ul trupei, înlocuind vioara și violoncelul din variantele de studio – și aș îndrăzni să zic că sună mai proaspăt și mai îndrăzneț așa. Spurv sunt cu siguranță una din trupele care și-au creat un însemnat capital de simpatie în comunitatea DBE, nu în mică măsură și datorită piesei “Hvorfor er det noe og ikke ingenting” – laitmotivul ediției din 2015. Foarte potrivit, au cântat-o pe aceasta ca ultima piesă dintr-un set divers, emoționant și foarte mult așteptat.
Un alt act surprinzător și memorabil al primei zile de DBE 8 a fost colectivul Werkmeister Harmonies, condus de carismaticul anti-frontman J.R. Robinson. Cu o expresie pe marginea doom-ului, înclinând fie către deconstrucții drone/noise, fie către pastoralități americane cântate prelung și profund, ajutată în intensitate de vioara lui Esther Shaw și de alt instrument (synth? theremin?) mânuit de către altă doamnă de-a dreapta lui J.R., muzica Wrekmeister Harmonies a excelat la capitolul crescendo-uri atente, luând cu brio coronița de “Bombastic” pentru prima zi. Nu mi-e clar cât de plăcută a fost experiența pentru cei de pe scenă, J.R. părea destul de sictirit dar cumva și asta a fost o parte simpatică și asumată a show-ului. Nu știu dacă așa de sarcastic și borderline arogant e el de obicei, dar în contextul unui concert destul de nihilist ca sentiment general a fost fix ce trebuie. Aproape fermecător :)
Se făcuse binișor 2 dimineața când Dordeduh s-au urcat pe scenă – întârzierile s-au tot adunat iar oboseala resimțită era din ce în ce mai acută. Cu toate astea oamenii au oferit un super concert, intens și corect – printre ultimele pe o perioadă nedeterminată de timp, din cauza unor probleme cu vocea ale lui Hupogrammos pe care urmează să le trateze. Cu o componență diferită față de când îi văzusem ultima dată (oameni noi la tobe și la bass), în aceeași formulă de cvartet rock cu instrumentele tradiționale pe bandă (plus un dulcimer mânuit din când în când de Sol Faur), Dordeduh au menținut linia fină dintre traforaje black și elemente atmosferice ample care le caracterizează mare parte din repertoriu. O plăcută surpriză a venit sub chipul unei piese noi pe care ne-au oferit-o sub pretextul că lui Doru (DBE / Kogaionon) îi plac noutățile; era o bucată încă în lucru (strict instrumentală, vocile nefiind încă lucrate) care a surprins prin construcția progresivă, ceva mai depărtată de black și cotind mai degrabă către abordarea contemporană a unor Enslaved. De așteptat cu mult interes, atunci când îi va fi vremea.
Altfel, un moment rar și prețios în “Țesarul de lumini”. Nici un cuvânt despre pierderea suferită anul acesta, dar o mică alinare că torța încă arde, într-o formă sau alta.
Pentru Wolves in the Throne Room eram mult prea obosit ca să mai procesez ceva așa cum ar trebui. Muzica lor evoca o pâclă rece aproape binevenită după arșița de peste zi; un final potrivit, în cheie atmosferică pentru o zi extrem de lungă, încheiată după patru dimineața când urletele de pe scenă și zidurile de sunet disonante se împleteau cu strigătele cocoșilor din sat care tocmai dădeau trezirea.
Și a fost seară, și a fost dimineață. Ziua întâi.
Micul dejun luat la umbra copacilor pe fundal sonor de Chelsea Wolfe e una din micile plăceri ale vieții de care nici nu știai că aveai nevoie.
Related Articles