Lucia, byron și The Mono Jacks la Cluj în /Form Space

Serile în care se lasă cu mai multe trupe înșiruite una după cealaltă în line-up, fie ele de festival sau nu, au ajuns să mi se pară riscante în ceea ce privește integritatea fiecărui concert în parte – fie că-l privești ca act artistic, ca algoritm sau ca ritual.

Presimțeam că se va întâmpla și acum ceva care să perturbe echilibrul universului dar, în ciuda pesimismului meu, totul a mers bine. Nu ca uns, dar peste așteptările mele. Totuși, să dau un context întregii situații: The Mono Jacks au lansat, după mult timp, un album, iar la Cluj n-au venit singuri să-l lanseze, ci într-un trio teribil cu byron și Lucia, construind toate premisele pentru o noapte lungă și cu puține șanse de a fi uitată prea curând.

foto: Jessica Brenda @ Avalon

Am zis-o de multe ori și am s-o mai zic: mi-e greu să găsesc o voce feminină de care să mă pot atașa instantaneu, pentru că majoritatea se încadrează în același tipar, de parcă le-ar fi frică să încerce ceva nou. Din fericire, cu Lucia n-am simțit asta niciodată. Începe timid, singură pe scenă cu clapele, iar pe măsură ce-și aduce instrumentiștii pe scenă muzica devine din ce în ce mai expansivă și îi amețește pe toți cei prezenți, care se trezesc dintr-o dată murmurând versurile.

Au fost piese vechi, deja cunoscute, revigorate însă de prezența unui full band (a cărui lipsă se simte pe primul album odată ce te-ai obișnuit cu el), dar și unele noi, care sporesc speranțele pentru al doilea album ce stă să vină (hopefully). Un show care de la depărtare nu pare prea atrăgător dar de care, odată ce te-ai apropiat, nu te mai poți dezlipi – numai bun să țină lumea cu ochii ațintiți spre scenă.

Pe ordinea de zi au urmat byron care, fără să anunțe publicul în prealabil, au lovit direct cu integrala proaspăt aniversatului și reeditatului Forbidden Drama. Nu m-a deranjat această decizie, sper că nici pe restul, pentru că în live dispare rigiditatea pe care o impune înregistrarea unui album în studio și rămâne loc de adaptare, completare și reinterpretare.

După un Watercolor cântat cu mult mai mult tupeu decât te-ai aștepta (dacă cunoști varianta de album) a fost greu de restabilit liniștea în /Form Space, publicul începând să cânte fără să i se ceară la The Dawn of a Drunk Bum și negăsindu-și puterea să tacă nici la intro-ul de la Far Away, care ar trebui savurat în liniște.

foto: Jessica Brenda @ Avalon

Printre glume cu La Familia care au rămas nespuse doar pentru simplul fapt că nu există, așteptarea să fie pornită chitara lui Dan și multe ovații, a trecut timpul, iar albumul care după zece ani a renăscut și a ajuns iar pe viu la urechile oamenilor a rămas fără epilogul Toast Proposal, lăsând de înțeles că povestea lui nu se termină aici.

Într-un final, motivul pentru care ne-am adunat aici. Ușor distorsionat e albumul The Mono Jacks la care nu te așteptai. De fapt, nu este albumul The Mono Jacks la care te așteptai. Cântat în română de la un cap la altul și înregistrat într-un timp extrem de scurt, e un album important pentru muzica noastră din 2017, pentru trupa asta decedată și reîncarnată de câteva ori, ținută să fiarbă la foc mic până a sărit capacul de pe oală și, mai ales, pentru Doru, care a înființat proiectul ăsta acum nouă ani fără să știe ce vrea de la el, dar alături de care și-a ucis demonii și și-a găsit liniștea.

Concertul a început lejer, cu piese vechi, în engleză, cât să ne încălzim privirile cu chimia fantastică ce se înfăptuiește în actuala componență a formației, care a făcut mai mult în șapte luni decât au făcut multe altele de la noi și de afară în ani întregi.

foto: Jessica Brenda @ Avalon

Și… s-a întâmplat. Imperfect. Ușor distorsionat. S-a născut albumul în fața noastră și, odată cu el, publicul care de ceva timp sare tot mai mult și strigă versurile tot mai tare la orice cântec și-a depășit limitele în aceste privințe. S-au cântat și Drumul și Tablou, piesele care nu și-au găsit locul pe album, dar care au lăsat ecouri profunde printre ascultători. Se oscilează între trecut și prezent, se jubilează pe scenă și în fața ei. Se cere bis. Băieții cântă cele două single-uri lansate până acum de pe album, 1000 de DA și Un sfert de secundă. Exact cum ne-am aștepta, primite atât de bine de publicul prezent încât probabil tremură pèreții.

Se cere al doilea bis, care nu e blând pentru cei slabi de înger, Doru urcându-se pe scenă singur și făcând primul salt în trecutul îndepărtat. Hol, probabil prima piesă cu care a rupt gura târgului, e primită cu urale puțin înecate de suspinele nostalgice ale fanilor cu experiență, iar în ciuda sunetului impecabil în comparație cu restul serii, nu se aude vocea de pe scenă, ci una colectivă, mult mai puternică, ce răsună din față. Se cere al treilea bis, iar concertul se încheie cu ceea ce am putea numi cel mai îndepărtat episod pe care Doru își permite să și-l amintească: The Smashing Pumpkins – Disarm, cu care ne-am obișnuit deja, asta nefăcând momentul unul mai puțin emoționant.

foto: Jessica Brenda @ Avalon

Unele concerte sunt mai importante decât altele. Depinde pe cine întrebi. Ceea ce contează cu adevărat e să iasă bine, să nu ne grăbim și să plece toată lumea cel puțin mulțumită.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.