Mă găsesc aici, privind podeaua, așezându-mi gândurile în cărămizi, unul peste altul, cu un țâuit încăpățânat ocupându-mi urechile. S-au aprins luminile. Mă dor ochii, am picioarele amorțite. “Oare… îmbătrânesc?” Încerc să țin minte cum a început, cum s-a terminat. “Am pierdut encore-ul.” Îmi fac 3 notițe pe telefon. “E ok. Am tot ce e nevoie.”
Am venit aici din cauza unui video împărțit peer to peer în grupul ăsta din Ardeal: Makrohang – Dear Flowered Lips / Balcony TV Bratislava. Mai bine de un an mai târziu, la a doua lor venire în Cluj, am prins un loc în față și m-am așezat. Ca o pisică privind un metronom, am ascultat cum 3 indivizi palizi se joacă cu o formă de jazz și o învârt pe toate părțile. Ba nu! E post rock. Ba nu! E punk jazz. Ba nu! Experimental noise rock! E… uhf… greu de pus degetul pe stil. Undeva între Eyot, Dumitrio și Valerinne. Da! Asta ar fi. Știu că nu mai crezi în stiluri, liste, încadrări și topuri. Nimeni nu mai crede în nimic. Și de ce ar face-o.
Playlist-ul și ordinea pieselor pare irelevantă, uneori. Nici nu m-ar fi ajutat foarte mult cum sunt la prima audiție, în afară de piesa mai sus menționată. “Hello, we are Makrohang from Hungary. Thanks for coming!”, zise el fără microfon undeva la mijlocul concertului, după ce a negociat puțin cu basistul: al cărui introvertit e rândul astăzi să prezinte trupa? A fost una dintre cele mai bune formații *pe care le-am văzut în ultimele luni. Instrumentiști fantastici, dinamică perfectă, comunicare, tonuri, control absolut asupra instrumentului. Tipii ăștia știu foarte bine ce fac și nu cred că au, împreună adunat, 75 de ani. Pe alocuri, în prestație, aș arunca înspre ei și cu o influență Swans, dar ar fi poate prea… mult.
Încercam pe parcursul concertului să îmi imaginez un scenariu unde Makrohang ar fi fost o trupă românească. Cum ar fi ei primiți, promovați, pe unde ar fi cântat, cine i-ar tratat cu cinism, pe unde și-ar urca bolovanul. Și am intrat pe un culoar unde dezbat fără nevoia unui răspuns neajunsurile inexistentei și egoistei industrii. Asta pentru că mintea mea se auto-canibalizează, nepermițându-mi o clipă de repaos din funcționare, iar în cele mai pașnice momente insistă să îmi aducă aminte de competiția pentru a fi mizerabil.
Înaintea celor de la Makrohang a fost Iszlai. Dar sunt un ignorant în ce privește muzica electronică / DJ sets, nu am cuvintele sau aprecierile la mine. Desigur, am seiful meu cu Aphex Twin, Boards of Canada, Deantoni Parks, Daft Punk (cel de pe vremuri) sau Ronald Jenkees și ale lui beat-uri sintetice, dar de fiecare dată când mă găsesc în postura de a aplauda o prestație live de genul, sunt blocat. Și anul trecut la Paul Kalkbrenner, în cadrul EC, m-am plictisit după ceea ce cred că au fost vreo 4 piese. Oare… îmbătrânesc?
Atelier e un loc fain. It’s were the cool kids hang. Deseori aduc formații din jazz și muzică experimentală. Acolo am văzut prima oară Sebastian Spanache Trio și Dumitrio. Locul e mic și confortabil. Se aruncă idei peste tot, auzi vorbindu-se vreo 4 limbi cât iți iei o bere, toată lumea arată bine și toti sunt relaxați. Dar eram mulți. Poate prea mulți în sala aceea mică. În timpul pe care îl trăim, orice sală unde sunt mulți oameni și există o singură ieșire te face să te simți nesigur. Cu un gol în stomac. Totul a fost în regulă, desigur. Nu este vorba aici de o acuză, ci de un sentiment. Arunci un ochi peste extinctoare, iți faci loc spre bar pe holul îngust, te întorci, te strecori înapoi, aproape de locul unde stăteai, închizi celălalt ochi, sorbi o gură de bere, iți reașezi golul din stomac și iți lași mintea să se topească, încet.
Și mă găsesc aici, privind podeaua, așezându-mi gândurile în cărămizi, unul peste altul. Țin minte cum am venit și aș vrea să plec acum, încercând să spun o poveste de 1000 de cuvinte, ce poate va valora mai mult decât o poză.
Îmi sună telefonul: “Hey, noi am plecat. Dar ți-am luat un ou Kinder de pe drum.”
Peeeerfect!
Related Articles