Hiromi la Sala Radio: când muzica îţi intră pe sub piele, în vene şi în suflet

Niciodată matematica nu a sunat mai frumos. Exactă ca cel mai avansat ceas elveţian. Vezi note şi cifre cum se scurg prin faţa ochilor de parcă ai ajuns direct în Matrix. Un concert Hiromi este ca un drog. Paradoxal, este atât cea mai complicată matematică, cât şi cea mai liberă explozie de muzică. O sălbăticie care te cutremură. Cu cât te concentrezi mai mult, cu atât îi cazi în plasă mai uşor şi mai adânc. Nu există cale de scăpare. Dacă ai intrat în sală, ieşi de acolo alt om.

Reţeta este simplă. O avem la pian pe Hiromi, un fenomen genetic, omul despre care poţi spune fără îndoială că s-a născut ca să fie pe scenă. La tobe, Simon Phillips te lasă fără replică. E chinuitor să găseşti cuvintele care să descrie cum e să îl vezi pe viu. Manipulează timpul, îl întoarce pe toate părţile, se joacă, schimbă ritmurile, iar când revine îi zăreşti pe chip cel mai mare şi copilăros zâmbet posibil. În schimb, Anthony Jackson e ca un arbitru. Îl simţi mereu prezent, dar fără să iasă în evidenţă. E ceea ce trebuie.

Contrastul acestui trio este principala sa armă. Cumva, diferenţele îi apropie între ei. Hiromi, pe care nu ştii de unde să o iei şi unde să o pui sau ce să faci cu ea, poate să îţi cânte oricând orice piesă clasică sau să se ridice în picioare şi să cânte cel mai funk fusion posibil. Phillips este un instrumentist de jazz atât de special tocmai pentru că este atât de puternic influenţat de rock-ul pe care l-a cântat tot restul carierei. Jackson este un monstru sacru care vine din vechea gardă, este old-school prin excelenţă, este domnul de la 4 care strigă să nu mai baţi mingea lângă maşina lui. Modul ireal în care aceşti oameni se înţeleg între ei, mai ales în ciuda diferenţelor, fac din Hiromi The Trio Project unul dintre cele mai atractive produse disponibile în prezent în jazz.

Concertul a început cu „Warrior” de pe Alive, cel mai recent album, şi nici nu se putea mai bine altfel. Ca într-un joc al copilăriei, fiecare face cu rândul tot felul de ghiduşii şi aduce încă un element personal, strat peste strat. Este o prezentare amplă pentru ceea ce urmează să se întâmple pe scenă.

Publicul este atras în acest dans încă de la primele note. La concertele acestea îţi dai seama cât de mult contează reacţia celor din sală. Deşi, recunosc, aş fi preferat să fie mai insistenţi la sfârşit, oamenii din public au jucat rolul lor foarte bine. Nici nu ar fi trebuit să mă aştept la altceva, cu siguranţă majoritatea nu erau la primul concert Hiromi sau, cel puţin, de jazz. Atmosfera a fost călduroasă, un pic boemă, iar solo-urile au fost frumos punctate de reprize de aplauze. Toată această relaţie artişti-public a completat peisajul de minune.

Spectacolul ajunge la un nivel superior pentru că începe „Endeavor”, un fel de funk ingenios şi inedit, umplut la jumătate de un dialog pian-solo de zile mari. Hiromi se ridică în picioare, începe să danseze şi toată sala respiră şi trăieşte pe mişcările ei. Are tot publicul la degetul mic şi face ce vrea cu el. Se uită din când în când către oameni şi zâmbeşte larg, de parcă simte fiecare bătaie de inimă în parte. Este o desfătare totală.

Concertul continuă cu „Dreamer” şi „Seeker”. Prima are o linie de tobe repetitivă şi halucinantă care pătrunde până şi în pereţii de la Sala Radio, iar a doua este un blues care îl scoate în evidenţă pe Anthony Jackson cu tonul lui răguşit de chitară.

Ce concert. Realizezi uluit după fiecare piesă că eşti acolo şi te-ai rupt total de timp şi spaţiu şi nu ştii ce cauţi în sală sau dacă au trecut 5 minute sau 3 ore. Începe „Labyrinth”, o melodie mai veche, de pe primul album al grupului, ca o întoarcere frumoasă în timp.

Brusc, Jackson şi Phillips se ridică şi părăsesc scena pentru că urmează un super solo la pian, cântat în cel mai mare pianississimo posibil. Sala are o reacţie fenomenală, nu se aude nimic, nimeni nu mai respiră, nimeni nu mai clipeşte. A fost o mutare îndrăzneaţă în plin concert, neaşteptată, dar cu un efect incredibil.

Povestea se apropie de sfârşit cu „Move”, o nebunie totală care se potriveşte perfect drept concluzie. A fost cu adevărat o nebunie totală, de la început până la sfârşit.

Nu putem decât să îi felicităm din nou pe băieţii nebuni de la Twin Arts pentru că fac posibile astfel de concerte. A fost un spectacol care, deşi nu credeam că e posibil, îmi este deja mai drag decât cel din 2012. Probabil până la următorul care din nou mă va lăsa fără cuvinte.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.