O vară la Dublin: byron și povestea noului lor album

În studioul 2 de la Windmill Lane sunt vreo 15 grade. Dacă verile în Dublin ar fi cu praf, asfalt încins și 40 de grade la umbră ar putea fi o binevenită evadare, dar nu e cazul; marea e la doi pași distanță iar Liffey, canalele care pătrund adânc în partea de est a orașului și omniprezentele pajiști înierbate fac ca străzile să fie mai mereu plăcut răcoroase. De regulă e ceva mai ploios, dar de aproape două săptămâni de când sunt aici cei de la byron au avut parte de cer luminos și nori răzleți. Nu că și-ar fi dat seama prea tare de asta – după 12 ore pe zi petrecute în studio (asta într-o zi lejeră, o dată au plecat de-acolo pe la 4 dimineața) tot ce-ți dorești e să te prăbușești în pat. La un moment dat Iulia, PR-ul trupei, le-a trimis niște poze din Grecia, unde se afla vreme de câteva zile (după ce îi vizitase, la rândul ei, pe byroni în studio), plângându-se că vremea era cam urâtă. Gluma băieților a venit instantaneu – “Aici e soare, dar afară”.

byron sunt la Windmill Lane pentru a înregistra cel de-al șaselea disc de studio; cumva, însă, este abia al patrulea album propriu-zis al trupei active din 2006. Perfect a fost un proiect special, pornit ca un experiment ce s-a dovedit ulterior foarte de succes, iar Melancolic este mai mult sau mai puțin un “commissioned work” – probabil o bună parte din piese n-ar fi existat, și oricum nu în acea formă, în lipsa serialului HBO. De asta, dacă e să facem o cronologie, viitorul album este cumva un succesor al lui 30 Seconds of Fame din 2013. Și, la fel ca celelalte albume ale trupei, are o poveste mai mare care îl ține laolaltă din punct de vedere liric.

Piesele noi nu sunt tocmai “noi”; ele există în stadiu de concept și schițe de prin vremea Perfect-ului. Dacă mai țineți minte, byron tot ziceau prin interviuri că au material compus în avans pentru încă vreo trei albume – ei bine, cel înregistrat acum la Dublin este unul din ele, cel mai “monolitic” ca structură dintre toate. Dacă precedentul 30 Seconds of Fame a fost scris în mare parte dintr-un foc (7 din cele 13 piese fiind compuse de Dan în timpul challenge-ului internațional February Album Writing Month 2012), albumul de față a stat la dospit în toți anii ăștia, cu revizuiri peste revizuiri – în special pe partea de versuri. Iar auzind în concerte câteva din aceste piese am rămas plăcut surprins de cât de intens și de rock sună; mereu i-am preferat pe byron mai degrabă în momentele cu distors și compoziții complexe decât cântând “prin cabluri lungi și sateliți”, iar noul disc e un deliciu din punctul ăsta de vedere.

Dublin – Windmill Lane Studios

Am intrat în studio pe când Dan trăgea voci secundare pentru “The Sea”. Era mijlocul penultimei zile de înregistrări, iar atmosfera era degajată – chit că oboseala plutea în aer ca o pasăre de pradă, gata să răpească fără drept de apel pe cine n-ar fi fost suficient de atent. Timp de două săptămâni studioul le devenise mai casă decât duplexul unde erau cazați; pauzele de masă și le luau în bucătăria din incintă, așezată strategic între studioul propriu zis și control room, iar “în oraș” apucaseră să iasă o singură dată, explorând niște pub-uri din Temple Bar (care, în ciuda numelui, e de-a dreptul un cartier întreg). În contrapartidă, te izbea, când pășeai în control room, aerul de proces creator în desfășurare; hârtii peste hârtii aveau înscrise pe ele fie versuri, fie desfășurătoare de instrumente pentru fiecare piesă, fie – probabil cea mai interesantă dintre toate – idei pentru titlul albumului. Într-un fel Murphy-istic avea tot sensul din lume: albumul cu cel mai puternic și mai unitar concept, lăsat la dospit ani de zile, încă nu avea un titlu.

Dublin – Windmill Lane Studios

Windmill Lane e un nume iconic pentru orașul Dublin și, de asemenea, un continuu subiect de controversă. Când au tras U2 The Joshua Tree, studioul chiar se găsea pe strada Windmill Lane, în zona de docuri adiacentă cheiului râului Liffey. În ’89 studiourile s-au mutat la adresa actuală, în Ringsend, un pic mai la est pe malul Grand Canal-ului, iar în 2009 au fost preluate de către Pulse College, una dintre cele mai prestigioase școli multimedia din Irlanda. Clădirea originală, celebră pentru zidurile cu graffiti, a rămas de-a lungul deceniilor un veritabil loc de pelerinaj pentru fanii U2 până când a fost demolată primăvara asta pentru a face loc unui viitor proiect imobiliar – lucru care a stârnit furia multor localnici și a iscat dezbateri aprinse pe plan național.

Ideea de a trage la Windmill Lane s-a născut, la fel ca și alte idei îndrăznețe ale trupei (cum ar fi concertul cu fanfară de la Teatrul Național Cluj), printr-o reîntâlnire facilitată de hazard. De data asta Claudiu Ilariean, vechi prieten al lui Dan care studia ingineria de sunet la Pulse College, i-a contactat pe băieți la un moment dat dacă n-ar fi interesați să vină să înregistreze acolo. Echipa din spate s-a mobilizat, a construit un întreg proiect plecând de la asta, iar câteva luni mai târziu byron plecau spre Dublin cu susținerea Data Group, Sony România și, nu în ultimul rând, a celor de la Universal Music România, casa de discuri unde avea să fie lansat albumul.

Dublin – Windmill Lane Studios

Primăvara 2015 a fost o perioadă de hei-rup pentru toată lumea din jurul byron, începând cu membrii trupei care au intrat într-un program intensiv de orchestrări și repetiții imediat ce a fost gata producția audio/video a concertului “Electric Marching Band”, ce urma să fie livrat celor de la HBO. “Albumul – calendar”, cum i se spunea, avea o structură clară și niște piese bine definite, dar îi lipsea tocmai învelișul muzical care să îi ofere un caracter. Pentru Dan, orchestrarea este un proces-cheie, ideal făcut cu o perspectivă radical diferită de cea cu care ai compus inițial piesele. Dacă ții prea mult la ce ai compus sunt șanse mari să-ți iasă o orchestrație banală; lucrurile interesante se petrec abia când devii nemilos cu creația ta, permițându-i să treacă printr-un proces profund transformativ.

Aici cu siguranță a ajutat distanța în timp dintre compoziție și orchestrare, precum și faptul că la cea din urmă a luat parte activ întreaga trupă. Un alt efect interesant l-a avut preluarea de către Dan a unei mari părți din ce înseamnă chitară electrică; nu prea se vede pe Melancolic, un album compus cu constrângerile sale datorate “temei date”, dar stilul lui Dan de a cânta este – în propriile sale cuvinte – mult mai zgomotos și mai lipsit de finețe, înclinând mai degrabă spre școala Nirvana decât către vreun blues rafinat. Noul album sună în consecință – n-o să-i vedem pe byron cântând imnuri grunge prea curând (afară poate de vreun concert Impromptu de improvizație), dar multe din piesele noi “mușcă” mult mai tare decât m-aș fi așteptat. Se vehicula la un moment dat, nu mai știu plecând de la cine, descrierea de “Forbidden Drama pe steroizi” care poate sau nu să fie una aptă, dar cu siguranță vă dă o idee.

Dublin – Windmill Lane Studios

“Mai era ceva aici, nu știu ce” mormăie Claudiu, căutând un layer buclucaș din “Wall of Shame”, una dintre cele câteva piese ce fuseseră deja cântate în concerte. În lipsa unui producător muzical din exteriorul trupei (băieții și-au asumat conștient acest rol pentru albumul ăsta), lui i-a revenit o parte din rolul de “ghid” pentru procesul de înregistrare. Muzician fiind e ușor să pierzi șirul dublelor, iar de la un punct încolo ai nevoie de altcineva care să-ți zică “once more, with feeling” atunci când e cazul și să te convingă să mai tragi încă o dublă atunci când tu ești convins că ți-a ieșit perfect. Pe de altă parte, tot colectivul contribuie cu idei în ce privește orchestrația, propunând diverse armonii vocale, efecte sau tranziții.

După încă niște duble cu armonii vocale pe care inițial trebuia să le tragă Dan dar până la urmă le-au extins pentru cor (Dan, 6fingers și Dănuț), a fost decretat oficial finalul înregistrărilor. Urmau să se întoarcă în studio și în ziua următoare, duminică, pentru diverse finețuri, dar albumul era, for all intents and purposes, gata. Sigur, “gata” la modul la care în orice bucată de piatră se ascunde o sculptură – mai trebuie date la o parte părțile de prisos și învestit întregul cu o formă, un proces cu totul separat ce va consuma timp și resurse la rândul său. Pentru moment, însă, toate track-urile se puteau mixa grosso-modo direct din consolă, prilej pentru gașcă să se relaxeze în sfârșit cu o bere în mână (prima după mult timp pentru Dan, care și-a protejat vocea până în ultima secundă) și să asculte pentru prima oară “albumul-calendar” în formă brută.

Mi se pare cel mai visceral album byron de până acum și m-am bucurat acum, la distanță de câteva luni, că procesul de mix și master nu i-a îmblânzit marginile necizelate ci, dimpotrivă, le-a potențat, punând în valoare acel “sense of urgency” ce se regăsește în interpretare. Dacă e vreun lucru de care byron se fac vinovați este această atenție obsesivă pentru detaliu și pentru puritatea execuției care vine, uneori, în detrimentul feeling-ului; am și acum o înregistrare mizerabilă dintr-un concert cu “A Peaceful Mind”, mono la 128 kb/s, care încă îmi dă fiori așa cum varianta de studio, lustruită și dichisită, n-a făcut-o niciodată. Forbidden Drama, iarăși, mi-a dat de multe ori senzația unui bibelou încuiat în vitrină care mă îndemna mai degrabă să-l admir, obiectiv și cerebral, de la distanță decât să mă las învăluit și purtat de el. Ei bine, pe noul album mi se pare că byron au intrat în sfârșit în acord cu ei înșiși, reușind să ajungă în studio la un sound care le reprezintă foarte bine esența. În plus, compozițiile respiră într-un fel în care n-o făceau pe 30 Seconds of Fame (și cu atât mai puțin pe Melancolic, unde totul era ciopârțit la secundă), totul sunând astfel mult mai organic, mai natural, mai rock.

Era puțin după ora 13 în ultima zi petrecută la Windmill Lane, iar toată lumea fie mânca fie terminase de mâncat ultimul prânz din bucătăria adiacentă studioului. Döme mă tot tease-uia, de când ajunsesem, cu “povestea albumului” – interpretarea simpatică pe care o găsise celui de-al doilea “strat” de semnificații, dincolo de acel concept monolitic despre care am tot vorbit. Acum aveam în sfârșit răgazul de a asculta istoria spusă pe îndelete, cu explicații și note de subsol.

Dublin – Windmill Lane Studios

Știam că albumul pleca de la o idee simplă: sunt 12 piese compuse în 12 luni ale anului, fiecare piesă făcând referire la legende, mituri și evenimente istorice asociate fiecărei luni în parte. Ăsta ar fi cumva “primul strat”. Dincolo de asta, se poate desluși un veritabil love story între un el și o ea – Peter, un imigrant rus, și Maya, o ospătăriță irlandeză, după identitățile pe care le-a atribuit Döme celor doi. Piesele de pe album oferă, una câte una, contextul pentru evoluția relației lor – “Settling Down”, de exemplu, este evident începutul, atât al poveștii lor cât și, pe plan macro, al unui ciclu (în “calendarul intern” al albumului, prima piesă corespunde lunii martie, precum în vechiul calendar roman). “A Walking Piece of Art” vorbește apoi despre Maya (și omoloaga ei mitologică, Maia) și intensitatea aproape patologică cu care cei doi își consumă trăirile.

Pas cu pas relația lor atinge atât puncte înalte cât și puncte din ce în ce mai joase, zero absolut fiind atins în “Little by Little” – cea mai cutremurătoare piesă de pe album și, probabil, din întreaga istorie byron (să zicem că pentru acest din urmă titlu este umăr la umăr cu nedrept de puțin cunoscuta “Noiembrie” de pe Melancolic). “In Between” servește rolul unui nou început, cu refrenul său ca un toast dulce-amar, însă abia în “Gone Fishing” avem prilejul unui “clean slate” deplin, aidoma unei renașteri. Ciclul poate începe din nou.

Dublin – Windmill Lane Studios

Nopțile la Dublin, cel puțin cât trupa se afla încă în studio, erau destul de scurte – cum ora de mers la înregistrări era de regulă 9, trezirea se dădea devreme și, pe cale de consecință, nimeni nu prea mai era treaz după unu noaptea. O excepție au făcut pe 28 iunie, după terminarea înregistrărilor, când au stat până târziu să se uite la ultima zi de Glastonbury pe BBC (cântau The Who) iar apoi s-au lungit la bere și la povești. Despre muzică, despre starea muzicii la noi, despre album. În sinea lor, toți erau nerăbdători să înceapă lucrul pe materialul brut – urmau să se întoarcă a doua zi dimineața la studio să ia trackurile, iar sentimentul general era acela de Ajun de Crăciun în care știi au venit cadourile Moșului, dar trebuie să aștepți până dimineața ca să le deschizi. În cele din urmă s-au retras fiecare la culcare – Dan citind câte ceva pe iPad, Dănuț rămânând cu niște muzică, 6fingers mai uitându-se la televizor.

A doua zi dimineața, la micul dejun, Dan le povestea tuturor, expansiv, entuziasmat și cu gesturi ample, despre ceva ce citise cu o noapte înainte. “Eterna reîntoarcere”, îi spunea, concept filosofic vechi, adaptat inclusiv de Mircea Eliade în celebra sa lucrare despre istoria religiilor. Cumva, asta încapsula tot ce încercase el să exprime prin structura albumului și prin versuri. Mituri care-și găsesc ecoul în viața de zi cu zi. Recurență. Timpul sacru și timpul profan, oricât de prețios și de excesiv-de-didactic-pentru-un-album-de-rock ar putea asta să sune. În sfîrșit, albumul căruia i-a luat aproape cinci ani să prindă formă avea un titlu pe măsura amplitudinii sale.

Eternal Return.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.