4. SubRosa – More Constant Than the Gods

Dacă ar fi să facem un dicționar muzical al limbii engleze, iar în dreptul fiecărui cuvânt să se găsească o piesă sau un album, More Constant Than the Gods ar sta probabil în dreptul lui “eerie”. Al treilea album al cvintetului din Salt Lake City, SubRosa merg mai departe aici pe linia stilului consacrat odată cu precedentul No Help For the Mighty Ones din 2011, însă cu mult mai mult feeling și rafinament. Albumul abundă de un lirism particular, ajutat și de interpretarea vocală a celor două soliste, iar tușele folk și ambientale se potrivesc de minune în contraponderea zidurilor zdrobitoare de sunet create de chitara sludgy.

Atmosfera este una stranie, funebră chiar pe alocuri, duo-ul de viori adesea disonante îți face pielea de găină nu o dată, iar versurile vorbesc despre moarte, decadență, disperare și dragoste – nu la stilul patentat de vreo trupă generică de puștani neînțeleși, ci la un nivel aproape cosmic și nihilist. Am început recent să mă uit și eu la True Detective și albumul ăsta sună a ceva ce i-ar plăcea lui Rust Cohle.

În orice caz, nu cred că zic prostii dacă sunt de părere că SubRosa sunt, la ora actuală, poate cea mai interesantă și mai vrednic de urmărit trupă din State. Ce fac ei e atât de atipic și funcționează atât de bine încât nici nu-mi pot închipui unde or putea merge mai departe de aici. Vă las cu “The Usher”, o excelentă introducere a albumului, însă neapărat check out și “No Safe Harbor”, în top 3 al celor mai bone-chilling piese din 2013.

3. Vulture Industries – The Tower

Sunt un fanboy declarat al norvegienilor ăstora demenți (abia aștept să-i revăd a patra oară pe 27 mai la București – mai cântă la Timișoara pe 25 și la Cluj pe 26) iar ăsta a fost unul dintre albumele mult așteptate pe anul ăsta. I-am văzut live la Labyrinthic Metal Evening în Silver Church acu niște ani și am fost rather floored de carisma lor scenică devastatoare, de intensitatea interpretării live și de muzica sucită, complexă și thoughtful (un fel de prog metal teatral cu vagi reminiscențe black). Vara trecută am avut din nou onoarea la Alba Iulia în cadrul Dark Bombastic Evening 5 unde oamenii prezentau spectacolul “Turning Golem“, bazat pe acest nou album, și am văzut o trupă sigură pe arta sa, cu un show scenic impunător și un solist cu o personalitate inconfundabilă. Vulture Industries sunt probabil una din trupele momentului în metalul european și îmi place teribil pe unde-i poartă inspirația în ultima vreme.

Conceptul lui The Tower e perfect încapsulat în piesa-titlu, unde “turnul” diform al materialismului (Rule number one: each man is what he owns. Whether or not one truly exists is a question of having things) devine, în chip grotesc, din ce în ce mai drept și mai strălucitor pe măsură ce te apropii de el și începi să-l urci (As one draws closer to the spire beckoning you the crookedness straightens out, dispelling each trace of doubt), o metaforă superbă (fie și un pic forțată) a firii umane și a felului în care am înțeles să ne construim societatea. Îmi place că Vulture Industries se simt în largul lor pe tărâmul moralității dubioase a oamenilor și a felului în care somnul rațiunii (dar și excesul de rațiune, at that) naște monștri, it makes for immersive lyric material. La urma urmei, albumul lor precedent era o colecție de povești culese din viața unui călău; o satiră cu accente kafkiene a societății de consum era pasul aproape firesc.

Bilă neagră: nu-mi place producția de nici un fel, vocea superbă și plină de nuanțe a lui Bjørnar se aude ca dracu iar mixul e plat și noroios. Bilă albă: artwork-ul de Costin Chioreanu și videoclipul superb realizat tot de el pentru “Lost Among Liars“.

2. Avatarium – Avatarium

Moar liek AvatarYUM! #awfulpun #sorrybutIhadto

Am o relație bizară cu muzica suedezului metalist Leif Edling. Cu trupa sa de căpătâi, Candlemass, cel mult mă salut pe stradă – cu excepția notabilă a albumului From the 13th Sun, scos într-o perioadă tumultoasă a trupei, pe care fanii die-hard îl critică pentru că “nu e adevăratul Candlemass” și care, cum era de așteptat, mie îmi place de mor. Se pare însă că din când în când domnul Edling binevoiește a mă lovi în moalele capului cu câte-un side-project random absolut minunat și picat ca din cer. Acum doi ani a fost savurosul album III scos cu Krux, anul ăsta e un proiect nou numit Avatarium cu un album self-titled și o doză excelentă de doom blues cu voce feminină. În line-up, notabil pe lângă Edling mai e Lars Sköld, tobarul din Tiamat, însă și chitaristul și clăparul sunt bine plimbați prin metalul suedez (pe la Evergrey respectiv Candlemass/Abstrakt Algebra).

Fun fact: aparent ăsta trebuia să fie proiectul lui Edling împreună cu Mikael Åkerfeldt de la Opeth, însă cel din urmă s-a retras din lipsă de timp. Acum nu mi-a rămas decât să sper că și colaborarea aia se va întâmpla odată și odată.

Avatarium înseamnă 50 de minute savuroase printre riffuri doom grele și apăsătoare, fragmente de inspirație folk, solouri heavy și influențe variind de la rock’n’roll la blues. Toate sunt ținute laolaltă de vocea spulberătoare a lui Jennie-Ann Smith, care într-un interviu zicea că “are un fel de Dio interior care iese la iveală ori de câte ori trebuie să imprime forță unei bucăți muzicale”. Ei bine, să știți că tipa NU. FUCKIN’. GLUMEȘTE. Nu știu de unde-a răsărit, dar mă simt privilegiat că am ajuns s-o ascult. Când am băgat prima oară “Moonhorse”, prima piesă de pe album, au fost 8 minute jumate petrecute cu gura căscată, nevenindu-mi să-mi cred urechilor. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

1. Cult of Luna – Vertikal

Știam de Cult of Luna atunci când am fost să-i văd live în aprilie trecut; acum ceva ani, când descopeream post-metalele cu alde Isis, Pelican și Callisto, am trecut și prin al lor The Beyond din 2003 și bănuiam cât de cât la ce-ar trebui să mă aștept. Auzisem și că noul lor album era printre cele mai fierbinți subiecte de discuție în cercuri metaliste, iar una sau două persoane în ale căror gusturi am încredere știu că mi l-au recomandat. Iar apoi, evident, așa cum e frumos, a venit ziua concertului și întreaga lume mi s-a dat peste cap.

Vertikal e un album masiv. Te zdrobește sub ziduri peste ziduri de sunet, fiecare riff mecanic și precis având o claritate de cristal. Un album furios, necruțător și incredibil de rece. Secunda 25 din intro-ul “The One” te transpune pe puntea unui submarin navigând sub ghețurile arctice în toiul unei ierni nucleare, iar restul albumului construiește abil mai departe pe firul acestei senzații. De foarte puține ori mi s-a întâmplat să receptez direct textura și compoziția muzicală sub formă de altceva, bypass-uind parcă interpretarea conștientă a semnalului senzorial. Habar n-am cum să explic; ceva mai simplu ar fi să zic că de multe ori pe parcursul albumului ăstuia trebuie să fac un efort conștient să-mi reamintesc că eu de fapt ascult muzică. E atât de intens. Cult of Luna au reușit să facă aici “pasul următor” de care întreg stilul pare că avea nevoie după decesul Isis. O muzică surprinzător de organică pentru cât e de calculată, neașteptat de melancolică pentru cât e de zguduitoare.

Dacă ansamblul sonor vă zugrăvește în fața ochilor o uriașă fabrică abandonată în urma unui dezastru nuclear dar a cărei linie de producție merge, încă, în gol mânuită de fantomele scârțâinde ale unor muncitori prea absorbiți de munca lor ca să-și dea seama ce s-a petrecut, probabil e fiindcă întreg conceptul artistic este asumat inspirat din clasicul film Metropolis. Iar dacă aveți senzația că monumentala “Vicarious Redemption” este piesa anului 2013, cel mai probabil aveți dreptate.

Superalbumul anului 2013

Kayo Dot – Hubardo

maudlin of the Well au fost printre cele mai fericite descoperiri muzicale pe care le-am făcut în liceu. Multe din căutările lor avangardiste, cu straturi peste straturi de inspirație onirică (procesul de compoziție se desfășura, chipurile, în sesiuni de visare lucidă), mi se par și acum sclipiri de geniu. Perechea de albume Bath / Leaving Your Body Map (2001) ar putea intra în istorie ca cele mai subapreciate 2 ore de muzică create vreodată pe planeta Pământ. Trupa s-a destrămat la scurt timp după lansarea lor, marele boss și șeful la bani Toby Driver decretând proiectul Kayo Dot drept continuator al eforturilor artistice depuse cu motW. Însă nu am simțit niciodată pe bune treaba asta. Parcă tot ce venea din direcția KD (am petrecut ceva timp cu primele lor două albume) suna un pic “parnasianist” în opoziție cu explorările twisted dar mereu pline de naturalețe ale trupei de dinainte. Driver a reînviat apoi ideea de maudlin of the Well, strângând bani de la fani și lansând în 2009 Part the Second, un superb album de vechituri nemaiauzite și experimente noi la care nu se aștepta nimeni; un frumos și inspirat punct final pus poveștii motW.

Însă nicicând înainte, în timpul sau după Part the Second nu am auzit ceva care să se poată erija în moștenirea spirituală a albumelor Bath / Leaving Your Body Map. Nicicând până la Hubardo, aici de față.

Un album dublu și el, Hubardo e produsul unei perioade agitate în care Kayo Dot au schimbat multe lucruri din mecanismul care-i făcea să funcționeze. Au plecat de la casa de discuri (albumul a fost finanțat independent, prin precomenzi), au înregistrat cu gașca live full de 10 muzicieni, l-au adus pe Jason Byron (ex-motW circa Bath) să scrie versuri și să tragă voci alături de Driver. Oarecum voit, s-au reîntors întrucâtva la felul în care făceau lucrurile acum 10+ ani. And it works like a miracle. Hubardo e metal, e misterios, e nebun, e complex și probabil încă nici n-am priceput mai mult de 15% din câte are să-mi zică.

1. Previous
2. 1
3. 2
4. 3

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.