Supermetale 2013

8. Oranssi Pazuzu – Valonielu

Auzisem recent de ceva film cu zombi pe Marte (namely The Last Days on Mars) și, luând în considerare strict premisa “zombi pe Marte”, Valonielu ar putea fi un soundtrack potrivit. Albumul insistă ceva mai mult pe partea melodică și de atmosferă (precedentul Kosmonument mi s-a părut cam arid din punctul ăsta de vedere, deși intens și provocator în felul lui) iar sintetizatoarele joacă un rol mai proeminent și mai interesant. În plus, trupa nu se teme să joace și cartea epică din când în când – două dintre piese au împreună aproape jumate oră, dar zău dacă ai vreodată senzația că se trage de timp.

Singura chestie potențial negativă (mă rog, mult spus, e o observație mai mult) e că, la fel ca și în cazul precedentului disc, materialul capătă valoare judecat în contextul întregii discografii a trupei. E ca un al doilea sequel al unui blockbuster de Hollywood; poți aprecia execuția cinematografică și estetica, însă dacă nu ai văzut și filmele de dinainte vei rămâne invariabil oleacă nedumerit. Luați fraza asta ca pe un îndemn la ascultatul “trilogiei” în întregime; că o mână de finlandezi prăjiți și-au creat cea mai improbabilă nișă stilistică la marginile a două dintre cele mai vaste genuri muzicale ale secolului XX (rock psihedelic respectiv black metal) e o chestie, dar că au mai și reușit să imprime câte o identitate proprie fiecărui album e pretty amazing. Abia aștept să văd ce turnură or lua băieții de aici.

7. White Walls – Escape Artist

Ei bine, uite că a venit și momentul ăsta – un album românesc care să-și găsească natural locul în top (bine, am mai avut Dordeduh anul trecut și debutul acelorași White Walls în 2010, dar hei, nu distrugeți aerul festiv!). For what it’s worth, din punct de vedere al contextului internațional, Escape Artist mi se pare un album de o magnitudine cel puțin similară cu cea avută de OM de la Negură Bunget în 2006 – și dacă mai țineți minte, a fost a pretty big deal.

Albumul începe tare mișto, reluând linia melodică de la finalul lui Mad Man Circus – de data aceasta însă “sub apă”, nu deasupra (așa cum remarcă și trupa în comentariile de pe DVD-ul bonus, dar sunt mândru să zic că m-am prins singur, ha). Odată cu “Dream Chaser”, prima piesă pe bune – și o explorare progresivă de 9 minute jumate prin stilistica întregului album, at that – te lovește producția absolut beton (Marius Costache), dinamică, imersivă, echilibrată și totuși fantastic de “punchy”. Marea problemă pe care o am cu albumul ăsta este că l-a făcut pe precedentul foarte greu de ascultat (din punct de vedere strict al calității audio), ceea ce e un pic amuzant pentru că până la Escape Artist aveam senzația că Mad Man Circus suna incredibil de bine. Altfel, muzical, este tot ce aș fi putut spera și încă pe deasupra; White Walls continuă să-și extindă arsenalul de trucuri (în fantastica “Waves” e un moment aproape doom, de exemplu), solourile de chitară își fac și ele apariția și, deși pe ici pe colo încep să transpară mici manierisme compoziționale, în ansamblu totul reprezintă o cărămidă în plus la consolidarea unui stil unic. Am deja în lucru o cronică separată în care am să povestesc ceva mai multe :)

Altfel, două bile albe pentru pachetul grafic, digipak-ul cu artwork de Costin Chioreanu e pur și simplu superb.

6. Revocation – Revocation

Death/thrashereală modernă făcută cu feelgood și tupeu? Yes please! Revocation îs niște tipi din Boston care cântă sub numele ăsta de prin 2006, iar ăsta e al patrulea lor album (paranteză: mereu mi s-au părut ușor amuzante self titled-urile care vin după țâșpe ani de carieră). Muzica e undeva pe la mijlocul distanței dintre melodic death, technical death și thrash, rezultând un melanj foarte agreabil – chestiile tehnice îmi cam stau în gât de obicei, dar băieții ăștia mențin un echilibru minunat între riffuri precise, super solouri, măsuri sucite și armonii de căscat gura la ele. Imaginați-vi-i pe Gojira cântând coveruri după In Mourning în stilul Absu, sau ceva gen. Vocii “din topor” i-ar prinde bine ceva mai multă expresivitate, însă ăsta e mai mult nod în papură, nu vreun punct slab veritabil.

Albumul e foarte consistent și merge de minune ascultat dintr-un foc; highlighturi ar putea fi “Archfiend” pentru superbul final melodic, “The Gift You Gave” pentru chord progression și evidentul single “Invidious” (mai jos). În plus, avem ca bonus track un cover reușit după una dintre cele mai underrated piese Metallica – “Dyers Eve”.

5. The Ocean – Pelagial

Îi țineam minte pe The Ocean pentru Precambrian de acum vreo 7 ani și mi-am reînnoit interesul în aprilie trecut când i-am prins live alături de Cult of Luna în Fabrica. Am senzația că albumul nu era încă lansat când au cântat aici, altfel nu-mi explic de ce nu îl am de-atunci de la concert. P-ormă oamenii au mai trecut pe-aici prin noiembrie dar n-am mai ajuns eu.

Pelagial m-a prins ulterior cum nu prea m-a prins trupa văzută live. E clar un album de ascultat cap-coadă, cu poveste și un crescendo foarte atent gândit (apar inclusiv niște teme muzicale care se repetă în puncte cheie). Dacă Precambrian ne purta prin erele geologice ale Pământului, aici găselnița e că piesele poartă numele straturilor oceanice (Epipelagic, Mesopelagic, Bathyalpelagic etc.), mergând de la suprafață până dincolo de câmpiile abisale. Amatorii de intelectualități vor avea o zi plină, chestia cu oceanul fiind evident o analogie la explorarea adâncurilor psihicului uman (trupa dixit).

Muzical, albumul e un mix dinamic de sludge/post metal și progressive melodic, mereu intens și niciodată sufocant sau plictisitor. Singura chestie un pic off e clean-ul oarecum Chris Cornell-ish al vocalistului Loïc Rossetti care poate suna din alt film – mie personal nu-mi displace, plus că omul e de o versatilitate extraordinară pe ansamblu. Discul are și o variantă exclusiv instrumentală care cică e și mixată altfel, dar n-am încercat-o încă; originalul e refreshing enough.

1. Previous
2. 1
3. 2
4. 3
5. Next

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.