Overground Elements cu byron, The Mono Jacks, Travka și RatB: un spaţiu de intersecţie

Cei mai mulți dintre noi nu se mulțumesc cu puțin, unii făcând câte un pas, doi sau chiar un salt în sensul rezolvării acestui incovenient. Unul dintre salturile astea a fost întrebarea „de ce să organizăm concerte în același loc în zile consecutive, când am putea încerca să avem patru concerte simultan în locuri diferite?”. Am putea privi asta ca punctul de plecare al aventurii cunoscute nouă sub numele de Overground Elements, în care patru dintre giganții scenei alternative autohtone, proaspăt adunați toți în aceeași oală, și-au asumat câte un concept pe care urmau să-l plimbe prin patru orașe ce și-au lăsat amprenta asupra alternativului românesc.

Deși 4 nu prea are reputație de cifră magică, se pot găsi și întoarce pe toate părțile destule interpretări simbolistice legate de cele patru puncte cardinale în care s-a desfășurat turneul, dar mai ales de ideea de elemente. Am ales să rămân la aceasta, care probabil e cea mai la îndemână și oferă cea mai bună perspectivă: cele patru elemente ale naturii, care pot și este necesar să coexiste, fiecare având rolul său într-un mic univers reprezentat de industria muzicală a unei țări vag relevante din Europa, care se zbate precum un pește pe uscat și din acest punct de vedere.

1^st ELEMENT

Din această perspectivă, reclădirea microuniversului din Cluj a început exact așa cum ar trebui: cu pământul, întruchipat de The Mono Jacks, o formație cu experiență vastă, a cărei revenire a fost împământenită abia cu ocazia acestui turneu. Ei au fost primii pe care „i-a scăpat gura” la radio, foarte ambiguu, legat de Elements, ceea ce le oferă pe deplin rolul de fundație, de bază a ce va fi fost să fie. În cazul lor, reprezentația live s-a bazat pe o reinterpretare unplugged a melodiilor lor, aceasta alăturându-se poveștilor de la baza versurilor, dincolo de ceea ce ascultăm. Ideea a fost bine primită de majoritatea celor prezenți, care poate s-au întrebat măcar o dată „ce a vrut să spună poetul”.

foto: Jessica Brenda / Avalon

Astfel, chiar dacă bariera fizică a scenei a rămas, cea psihologică dintre trupă și public a fost mult redusă, creându-se acel context familiar (care probabil a fost și scopul inițial) în care The Mono Jacks ne-au arătat with their heart on their sleeve ce le-a trecut prin cap de-a lungul timpului, cum și-au spălat rănile și cum au transformat suferințele lor și ale altora în ceva frumos. Majoritatea compozițiilor sunt scrise dintr-o perspectivă mai puțin plăcută, lucru vizibil de exemplu în „Maria”, cu care au și început concertul, o melodie ce își are rădăcinile în povestea unor cazuri de violență domestică (deși, cum a spus și Doru Trăscău, mulți cred că este o melodie de dragoste).

foto: Jessica Brenda / Avalon

Alte exemple ar mai fi „Tablou”, melodie inspirată de o nuntă care nu a mai avut loc, sau „When I Was Gone”, prima creație a grupului, care vorbește despre o relație la (mare) distanță a lui Doru dintr-o vreme în care comunicarea era mult mai dificilă. În același timp, ei au demonstrat și că arta nu provine exclusiv din durere – în situația unuia dintre noile single-uri lansate, „Drumul”, care s-a născut printr-o potrivire incredibilă între un vis al lui Doru și o idee aparținând lui Dragoș Strat, sau chiar în cel mai recent, „Un sfert de secundă”, lansat într-un moment de instabilitate a contextului social și politic din țară, sentiment ce se găsește și în versurile închegate sub titlul care se referă la intervalul de timp în care un gând se află în cea mai pură formă a sa, fără vreo influență exterioară.

foto: Jessica Brenda / Avalon

Peste toate astea, în setlist s-au găsit și două coveruri, ambele perpetuând viziunea trupei asupra anumitor trăiri; “Phonebook”, după Editors și “Disarm”, după The Smashing Pumpkins, piesă care ni l-a arătat pe Doru singur cu chitara la începutul bisului, spunând că știa să cânte piesa ce urmează încă dinainte s-o fi auzit vreodată.

2^nd ELEMENT

În continuare, era necesară construirea unei atmosfere, iar temele recurente ale aerului și cerului, prezente în versurile pieselor Travka, au făcut inevitabilă asocierea lor cu acest element. Concertele lor, de obicei caracterizate de o stare de efemeritate care te aduce până în punctul în care te întrebi dacă ceea ce ai trăit chiar s-a întâmplat, au fost cu ocazia asta îmblânzite, aduse într-o formă mai concretă, mai tangibilă, prin adăugarea la formula de live a unui violoncel și a unei viori, împreună cu ușoare reorchestrări. Aceste bonusuri adăugate spectacolului aud readus o urmă fină din cum sunau materialele lor mai vechi. Totul a fost plănuit și pus la punct pentru desăvârșirea conceptului de show electro-acustic care urma să fie pus în scenă, de altfel acesta fiind singurul dintre cele patru care a mai văzut lumina reflectoarelor și înainte ca gândul turneului să treacă pe lângă urechile noastre.

foto: Jessica Brenda / Avalon

Chiar dacă prin refacerea cântecelor s-ar putea crede că fac doi-trei pași în spate, la Travka se simte din ce în ce mai tare dorința de a merge cu toată viteza înainte, mai ales prin alcătuirea setlistului, în care se strecoară tot mai multe indicii ale unui nou material discografic. Indiciile acestea au trecut mai mult sau mai puțin neobservate, fiind luate ca atare până în momentul în care formația a confirmat că în paralel cu pregătirea aniversării de 15 ani, care se apropie cu pași repezi, da, există și un album în lucru. Prezența primelor două albume este tot mai subțire în concerte, ceea ce reconfirmă spusele lui George Gâdei de acum câteva luni, și anume „…să lăsăm trecutul în urmă”.

foto: Jessica Brenda / Avalon

Pe lângă provocarea impusă tuturor de amploarea turneului și provocarea individuală constând în reorchestrarea și reinterpretarea melodiilor, membrii trupei au recunoscut că s-au găsit în fața unei încercări suplimentare – faptul că au fost puși în situația de a se asocia cu alte trupe, mai ales într-un angrenaj atât de mare, ei de-a lungul timpului funcționând destul de solitar, acum fiind prima dată când se apropie atât de tare de alții pentru a colabora și a se ridica împreună.

foto: Jessica Brenda / Avalon

În experiența de live nu au apărut modificări substanțiale, instrumentele în plus fiind primite cu entuziasm de către publicul clujean. Vioara Ralucăi Stratulat și violocelul steampunk mânuit de Corina Ciuplea adaugă o dimensiune melancolică pieselor, însă le oferă și o nouă forță, care alăturată vocii lui George Gâdei atinge cele mai ascunse și prăfuite laturi ale noastre. De menționat este și momentul în care dinspre scenă se puteau auzi strigate diverse nume de orașe, iar publicul a răspuns la rândul lui cu o serie de orașe, care mai de care mai obscure, mai cunoscute, mai familiare – urma, evident, „Urban Violent”. Am putea spune că orașul în sine, ideea de comun, este unul din motivele la care Travka apelează des în versurile lor, și până la urmă, clipa de intimitate din timpul concertului apare în acest spațiu comun.

3^rd ELEMENT

Focul a schimbat fundamental omenirea, iar dacă luăm amprenta pe care a lăsat-o descoperirea sa asupra speciei umane și aducem totul la o scară mult mai mică obținem cam ce au făcut Robin and the Backstabbers pentru muzica românească în ultimii șapte ani. Întrebat la începutul turneului ce anume îl inspiră când își scrie cântecele, Robin a răspuns sec: „filmele românești obscure”, și nu vom ști niciodată dacă vorbea serios sau doar își asigura terenul pentru conceptul pe care urma să-l arunce în lume câteva ore mai târziu. Proiectul RE CON STI TU I REA, inspirat de filmul cu același nume din 1968 (la prima vedere la fel de criptic precum formația care a decis să-și refacă muzica aproape de la zero în jurul său) își deschide, cu timpul, toate ușile, mai ales când te trezești într-un context asemănător cu cel din film, deși acțiunea este plasată destul de departe în trecut.

foto: Jessica Brenda / Avalon

Aici, concertul a fost ridicat la rangul de experiență audiovizuală completă: pe lângă piesele reconstituite, peisajul a fost completat de costumele pe care trupa le-a purtat pe scenă (fiecare membru întruchipând un personaj din film) și de imaginile proiectate pe tot parcursul reprezentației; acestea au inclus scenele și replicile semnificative din „Reconstituirea” precum

o să vie lumea la club, să vază ce face alcoolul

care a devenit antologică printre cei care au fost martori la această mică desfășurare de forțe.

foto: Jessica Brenda / Avalon

Cred că ăsta e cazul în care muzica a suferit cele mai evidente transformări în comparație cu ceea ce se aude într-un concert obișnuit de-al lor, de data asta fiind totul mult mai calm și calculat (probabil și datorită proiecțiilor, care creau un fir logic ce a trebuit urmat). Asta cel puțin până la bis, când Robin începe să-și scoată toate firele de la camașă și să-și dea casca jos din ureche, toate astea râzând, știind foarte bine ce haos urma – „hai să cântăm fără monitoare!” – restul, deja știm ce-a fost. Conceptul de reconstituire este menit să se manifeste și prin piesele interpretate, fapt pentru care, în paralel cu compoziția și înregistrarea următorului album,  băieții și-au reorchestrat, în unele cazuri aproape integral, câteva dintre melodii și le-au pus cap la cap cu variante mai vechi (potrivite însă în context) ale altora, care s-au auzit mai rar sau chiar o singură dată până la momentul începerii turneului.

foto: Jessica Brenda / Avalon

Prin setlist nu s-au strecurat prea multe referințe evidente la film, dar există două momente notabile: monologul lui Andrei Fântână cu care debutează „Scafandru” și trecerea neașteptată de la „Când te-am cunoscut, Cristina” la „Natașa” după doar o strofă, care trimite la scena din filmul lui Lucian Pintilie în care unul dintre personaje aleargă disperat, strigând „Cristinaaaa! Natașaaaa!”. Pe de altă parte, s-au simțit apropouri evidente la contextul social șaizecist al filmului și actual al realității, printr-o raritate a live-urilor, „La domenica delle salme”, și o scurtă reinterpretare a melodiei-simbol nouăzecist „Exercițiu” a lui Vali Sterian. Cu toate acestea, cea mai mare surpriză care s-a auzit de-a lungul turneului a fost „Oțelu Măcelaru”, prima dovadă concretă că Vladivostok stă după colț, așteptând momentul perfect să sară la atac.

foto: Jessica Brenda / Avalon

4^th ELEMENT

Pentru a se păstra echilibrul în lume între haos, melancolie și iluzie, a venit momentul să intervină și cel de-al patrulea element, adică apa care domolește focul, umezește pământul și face aerul respirabil, aici prezentă sub forma trupei byron.

foto: Jessica Brenda / Avalon

În ceea ce îi privește, conceptul cu care s-au alăturat angrenajului celor patru elemente nu a fost unul care să aibă un efect absolut semnificativ asupra modului lor de a interpreta pe scenă, dar într-un fel a fost cel mai îndrăzneț: au lansat cinci albume solo, patru aparținând membrilor trupei (cu excepția toboșarului, care până de curând nu era unul permanent) și al cincilea fiind al sunetistului formației, Vladimir Ivanov, care a prins ocazia să se distanțeze de identitatea artistică pe care și-a creat-o alături de Pinholes. Ideea asta, lansată în lume sub numele de „Solo Together”, a părut poate la început doar o glumă făcută în duba de turneu ca răspuns la decizia de a lua o pauză de la compus și înregistrat ca formație, dar a devenit cât se poate de reală în timp. Dacă mă întrebați pe mine, e un experiment care nu poate să aducă decât beneficii trupei ca întreg, atât din punct de vedere muzical cât și din cel al relației dintre membri, care astfel ajung să își vadă reciproc toate dedesubturile artistice.

foto: Jessica Brenda / Avalon

Dacă Vladimir a avut acum oportunitatea de a-și contesta identitatea muzicală deja existentă prin cântece calde și blânde, pe care la primul contact le-am putea înțelege ca fiind influențate de munca alături de byron, în ciuda vechimii lor, Laszlo Demeter (de altfel, veteranul formației în ceea ce privește activitatea solo) a făcut același lucru printr-un material mult mai experimental decât cele precedente, exclusivitatea sau predominanța basului fiind acum lăsată deoparte în favoarea unei cantități serioase de elemente electronice. Cel care a rămas în mare parte constant, continuând pe direcția deja consacrată, este Dan Byron, ale cărui piese, deși nu sunt repetitive și abordează mai multe genuri, tind să graviteze în jurul aceleiași planete. Important este că prin acest proiect au răsărit două entități muzicale complet noi, adică Sergiu „6fingers” Mitrofan și Dan Georgescu, de data asta cunoscut sub numele de almadeer, care au experimentat de-a binelea și s-au plimbat pe distanțe considerabile de la un gen la altul pentru a elabora fiecare câte un album mai degrabă neașteptat, în ambele situații artiștii își expunându-și laturi pe care până acum nu am avut șansa să le vedem.

foto: Jessica Brenda / Avalon

După cum spuneam, live-ul nu a fost afectat în vreun fel, cu excepția strecurării a câteva dintre piesele solo în setlistul care în rest a fost unul de-a dreptul sigur, pentru a compensa în fața riscului de a aduce cântecele solo încă destul de obscure pe o scenă privită de un public foarte susceptibil la a fi luat prin surprindere.

ELEMENTS REUNITED

Ca povestea să se încheie de-a dreptul grandios, turneul s-a terminat prin aducerea tuturor elementelor împreună într-un eveniment care de la bun început a fost definit ca fiind unul de neratat și a devenit din ce în ce mai obligatoriu pe măsură ce etapele premergătoare s-au desfășurat sub ochii noștri: toți cântând pe rând, deopotrivă acustic și electric, oscilând între conceptul pe care și l-au asumat și exploatat în ultimele două luni și ceea ce ar fi la îndemână să numim reprezentațiile lor normale – deși normalitatea este relativă, mai ales în situația de față, într-un maraton care urma să se întindă pe câteva ore bune. Toate premisele, așadar, pentru un adevărat tur de forță pentru toată lumea, de la public până la artiști, echipe tehnice și toți cei care au fost responsabili într-un fel sau altul.

foto: Năluca

Evident, când ți se șoptește în cască ideea unei reuniuni a câteva dintre numele reprezentative pentru o scenă începi să te gândești la toate modurile în care formațiile s-ar putea intersecta, știind că legăturile dintre ele nu-s puține; se putea lucra mai mult la asta? Poate, dar putem doar să presupunem. Deja ni s-a oferit un eveniment „de povestit nepoților”, cum s-ar zice. Nu s-a dus lipsă de momente neașteptate, dintre care trebuie neapărat menționate apariția în setul electric Travka a unui cântec complet nou, care, într-un final, confirmă până la capăt viitoarea apariție a unui album, și faptul că The Mono Jacks s-au prezentat în premieră într-o nouă formulă, de data asta cu Andrei Zamfir la chitară și John Ciurea (Kumm, anyone?) la tobe, aflându-se deja la a doua schimbare de componență de la revenirea lor din 2015 încoace.

foto: Năluca

Elements Reunited a reprezentat o expunere a construirii și reconstruirii muzicii celor patru formații în fața unui public variat, alcătuit din patru fanbase-uri distincte care, deși au puncte de intersecție destul de consistente, ar fi imposibil și totodată absolut lipsit de sens să se suprapună complet, pentru că diferențele de viziune dintre muzicieni sunt exact ideea pe care s-a bazat întreaga experiență. Poate ăsta e motivul pentru care Robin and the Backstabbers au sugerat acum ceva timp că al cincilea element este wi-fi-ul: mai devreme sau mai târziu, undeva tot se creează o conexiune între celelalte patru.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.