Sunt foarte curios cum a fost percepută întreaga ediție Dark Bombastic Evening de anul ăsta de către mica comunitate locală în mijlocul căreia am aterizat ca un OZN – de la staff-ul Grădinii Termale (foarte faini oameni, pentru care cu siguranță totul a fost un tur de forță) la oamenii de la magazinul satului, cei de la pizzeria de peste drum (care era atât de overbooked că așteptai și câte o oră și jumătate pentru o comandă) și până la reprezentanții Poliției și Jandarmeriei, care indiferent de oră aveau o masă rezervată pe terasă și patrulau periodic prin incintă. Era o priveliște puțin ciudată, trebuie să recunosc, dar te obișnuiai repede cu ei și erau destul de discreți. Dar tot mă întreb ce-o fi fost în mintea lor când de pe scenă se auzeau traforând Hail Spirit Noir (care o dădeau pe față cu Satan) sau Oranssi Pazuzu. For all intents and purposes, România aia profundă despre care tot auzim prin bulele noastre de Facebook era fix acolo, în jurul nostru, văzându-și de treabă ca întotdeauna – noi eram anomalia.
În fine, food for thought; personal, mi se pare că cele două lumi s-au înțeles de minune, cu reținerile de rigoare la început, bineînțeles, dar care dispăruseră cu desăvârșire până duminică dimineața. Poate avem nevoie, ca țară, de mai multe aduceri laolaltă de genul ăsta, și la o scară mai mare. Programul național “Primul DBE”! :)
Ziua de sâmbătă a început la DBE 8 cu Hail Spirit Noir, grup grecesc desprins din clasicii Transcending Bizarre?, care m-au cucerit de la debutul lor Pneuma din 2012. Trupa are o rețetă muzicală foarte interesantă – un fel de black’n’roll sucit amplificat de trăiri progresiv/psihedelice, cu o clapă retro-șaptezecistă, cumva de ca și cum drumul care duce către Oranssi Pazuzu ar fi cotit-o la un moment dat către ocultism în loc de spațiul cosmic. Riff-urile lor sunt foarte catchy, de cele mai multe ori, cu o melodicitate infecțioasă ce te menține atent pe măsură ce piesele lor câștigă în intensitate. Live la DBE au făcut o impresie tare plăcută – în ciuda problemelor de sonorizare care le-au știrbit din timpul de scenă, băieții păreau că s-au simțit bine (și cele câteva sute de oameni din fața scenei așijderea). Au cântat preponderent de pe recentul album Mayhem In Blue, dar am recunoscut și câteva bijuterii de mai demult precum “Against the Curse, We Dream”, indiscutabilul lor “hit” de debut. Și cu ei sper la o revedere mai pe larg, unde semnez?
Der Blutarsch (and the infinite church of the leading hand) sunt unul din grupurile alea cu o activitate extrem de vastă, pe care este foarte dificil să le abordezi – outsider fiind – pentru simplul fapt că nu știi de unde să începi. Au cântat de toate în cei douăzeci și ceva de ani de când există într-o formă sau alta, axându-se în ultima vreme (și live la DBE) pe un fel de progressive rock în care se întrezăresc totuși nuclee destul de puternice de neofolk, martial sau darkwave. Mi s-a părut cu siguranță genul de muzică pentru care aveai nevoie de un pic de inițiere ca s-o apreciezi la adevărata valoare, dar thoroughly entertaining. Un concert cu titlul de eveniment, cu siguranță.
Oranssi Pazuzu au fost printre cele mai așteptate trupe ale festivalului și nu cred că au dezamăgit pe absolut nimeni. Mă bucur că au ajuns un nume atât de respectat și de căutat – sunt cu siguranță una din trupele “hip” ale momentului pe scena black/avant-garde – iar constanța calitativă a output-ului lor de studio camuflează un live act extrem de “raw”, copleșitor prin intensitate. Am zis de mai multe ori că finlandezii au pornit descriindu-și “terenul de joacă” prin albumul lor de debut din 2009, având mai apoi să testeze cu fiecare album limitele genului muzical pe care și l-au adjudecat (destul de restrânse, de altfel). Cu linii de chitară hipnotice, cu piese construite pe bază de crescendo și un bass de-a dreptul răscolitor (adesea cu distors), Oranssi Pazuzu sună de ca și cum Pink Floyd s-ar fi urcat pe Event Horizon când aveau vreo 20 de ani și-ar fi cunoscut la prima mână cine știe ce orori cosmice. Intensitatea sonoră mi-a amintit în câteva rânduri de Swans, iar coregrafia de fum și lumini a fost exemplară, amplificând până la paroxism întreaga trăire. Spectaculos și marcant.
Ultima trupă dintre cele pe care așteptam să le văd în festival, Hamferð mi-au fost foarte simpatici printr-un mic detaliu; la linecheck-ul de dinainte de concert toți erau îmbrăcați super casual, în blugi, tricouri cu trupe și ce mai poartă lumea pe la festivaluri, dar 15 minute mai târziu, când s-au urcat pe scenă pentru show-ul propriu-zis, toți erau la costum în ținuta lor clasică de concert. Mi s-a părut un mod foarte fin de a delimita concertul lor ca act artistic în sine de orice altceva înainte sau după; niște oameni mai puțin atenți la detalii ar fi putut face probele direct în ținutele de scenă, iar alții poate n-ar fi avut deloc așa ceva. Asta cumva a oferit un strat suplimentar de greutate reprezentației lor, gravă prin excelență, oamenii neieșind mai apoi niciodată din filmul muzicii până la aplauzele de final. Iar muzical vorbind, Hamferð au fost una din revelațiile mele la ediția de anul trecut – un funeral doom zdrobitor, bine localizat geografic (cu versuri în feroeză și tematici nautice), cu o melodicitate abundentă și un vocalist de înaltă clasă în persoana lui Jón Aldará. Ca să fiu un pic dramatic, aș putea spune că un an de zile am așteptat acest al doilea concert cu ei – și n-am fost deloc dezamăgit, trupa având o prestație impunătoare, cu o dozare atentă a momentelor grele. Cutremurători și cathartici.
Nu știam foarte bine la ce să mă aștept de la Kampfar, ultima trupă propriu-zisă a zilei, și pe primele piese mi s-a părut că e un soi de black raw destul de indigest. De la un moment dat însă ceva s-a întâmplat; sau au trecut ei spre o altă zonă a playlist-ului, sau mi s-a învârtit mie un buton în cap, cert e că de unde contemplam să plec la o ultimă plimbare nocturnă prin Grădina Termală am ajuns să stau până la final căscând gura la scenă și headbang-uind ocazional.
Norvegienii au sfârșit prin a mă lovi destul de tare, au avut cu siguranță un fel special de a domina scena și publicul, cu tot cu adresările directe ale lui Dolk (“Romaniaaa! I can’t hear yooou!”) care deveniseră repetitive și amuzante de la un moment dat. Nu-mi explic cum mi-au zburat pe sub radar atâta timp, am ascultat ceva black norvegian și cumva n-am dat niciodată de ei, dar au fost în cele din urmă o surpriză extrem de plăcută, cu tot teatralismul. Necruțători dar melodici, anarhiști dar puși pe prietenie, Kampfar au fost un bookend destul de improbabil dar foarte inspirat, în cele din urmă, pentru concertele de la scena mare.
Ultimul spectacol al festivalului, reprezentația Mioriței produsă de teatrul independent Auăleu, a avut loc într-un spațiu lateral, un fel de “grădină secretă” pe care mulți o descopereau chiar atunci. Cu o scenă specială, decoruri minimaliste dar de efect și o coregrafie mult lucrată, Miorița a fost cumva altceva, ca o entitate-în-entitate care venise să ne viziteze dintr-o altă lume. În spectacolul cu muzică originală compusă de Sol Faur (Dordeduh) și interpretată live de el împreună cu alți câțiva muzicieni, punctul de atracție îl reprezintă jocul actorilor mascați și coregrafia lor criptică; dacă știi cât de cât povestea populară vei recunoaște firul narativ, care nu suferă prea multe adaptări.
Nu au existat cuvinte, însă, muzica, mișcarea și măștile fiind totul, iar asta a făcut ca întreaga experiență să capete o altă dimensiune – spre final, sub efectul atât al muzicii hipnotice cât și probabil al oboselii, timpul părea că se dilatase iar povestea de pe scenă căpătase parcă valențe din ce în ce mai suprarealiste – aproape cosmice. Sunt multe chei în care poți citi întreg spectacolul – ca o meditație asupra naturii umane sau, la un nivel macro, asupra ciclicității moarte-viață; cuvântul “meditație” cred că e esențial aici, Miorița nedându-ți propriu-zis nici un răspuns dar știind foarte bine cum să te împungă să-ți pui unele întrebări.
Melancolia de final de DBE a fost curmată rapid de oboseala acumulată, care mi-a purtat repejor pașii spre cort – mie și cam tuturor celorlalți, perimetrul devenind rapid destul de pustiu. Mai bine așa, probabil.
Și a fost seară, și a fost dimineață. Ziua a treia.
Duminica a venit cu o ultimă cafea minunată de la Grădină și câteva bun-rămasuri spuse din suflet. Pentru toți cei de acolo, însă, era o zi ca oricare alta, cu zeci de familii venind să se bucure de o duminică la piscină. Reconfortant și asta cumva, să pleci dintr-un loc cu propria lui viață, care nu se oprește după tine.
Mulțumiri din suflet Doru, Daiana și întregii echipe. A fost frumos. Dacă va fi vreodată să mai fie, aștept cu drag.
Related Articles