6. Valerinne – Monumenta
Trăim niște timpuri ciudate. Cu cât muzica românească underground devine mai diversă și mai bună, cu atât parcă “rockerii” și “metaliștii” se străduiesc tot mai mult să o nege. Suntem toți niște hipsteri pasiv agresivi. Ok ok, încetez.
Al treilea album Valerinne este o lucrare perfectă – însoțit de un EP split cu TAUUSK și la scurt timp de o versiune live, înregistrată la lansarea din februarie din Control/București. Este albumul meu preferat pentru luna decembrie ce tocmai a trecut. S-a potrivit perfect cu frigul ce se apropia la orizont și peisajul urban pustiu. Sunt puternic stârnit și curios de formația asta. Muzica lor este la fel de atipică precum… o lucrare de Basquiat într-o expoziție de Rubens. A? A?!
Monumenta pare mai agresiv decât Arborescent și mai matur față de primul album. Ceea ce pune Valerinne pe o pantă ascendentă destul de clară și esențială. Dacă așezi unul lângă altul Portrait of a Reflection de la Fjord, Monumenta de la Valerinne și Munți sub Mări de la Fluturi pe Asfalt, trei formații ce au la bază o influență post rock, poți vedea trei moduri total diferite de interpretare, trei idei diametral opuse una față de cealaltă, trei albume distincte. Justificându-mi realizarea diversității și vremurilor.
Deseori aud sau citesc comparații cum că trupele noi din România sunt doar o copie a celor vechi, care la rândul lor sunt copii ale celor străine. Lucru, fapt, sintagmă, delir, aberație total nedreaptă, aducând în față doar dorința de a ți se hrăni muzică cu lingura, în loc să o cauți tu.
5. Swans – The Glowing Man
“I wish I was home, listening to Swans” rezumă mult mai bine decât te-ai aștepta experiența de a asculta Swans. Cu 3 piese de peste 20 de minute (ex: “The Glowing Man” – 28:50), noul album Swans și ultimul în actuala formulă este aproape imposibil de ascultat pe fugă. Cu adevărat trebuie să iți eliberezi o oră și jumătate în programul zilei, tragi obloanele, închizi telefonul, setezi un scurt OoO și te lași scufundat în cel ce ar putea fi cel mai ezoteric album al anului 2016.
“Cloud of Forgetting” și “Cloud of Unkowing” – două fețe pentru aceeași monedă, un început într-o percepție scurtă a infinitului, adus în față de sunet și experiența generată de o forță mai mare decât de cei ce au făcut muzica – în cuvintele lui Michael Gira. “The Glowing Man” stă așezată în a doua jumătate a albumului, ca o etapă REM a unui somn. “When Will I Return” și “Finally, Peace.” aduc puțin aminte de Nick Cave and the Bad Seeds – Murder Ballads, doar ca o referință naivă. Așadar, dacă albumul tău preferat de la Pink Floyd este Atom Heart Mother sau Ummagumma (Disc 2), recomand The Glowing Man. În plus, Swans vin și în România în luna martie. Great times to be alive!
https://www.youtube.com/watch?v=jFHQiYvuVlM&t=7s
4. BBNG – IV
Iar la categoria regret în 2016, încă mă roade faptul că am pierdut BADBADNOTGOOD la JazzTM anul trecut. Argh! Am ascultat IV de zeci de ori, pe toate părțile, obsedând și abuzând de “Time Moves Slow” sau “In Your Eyes”. Și într-un mod surprinzător, în anul în care unul dintre artiștii mei preferați, Esperanza Spalding, a lansat un nou album, primul pe care am pus mâna (de dragul expresiei, l-am luat de pe Bandcamp) a fost noul BBNG.
Cumva, jazz-ul încă stă sub umbrela aia a “vechiului”, însoțit de un miros de țigară fără filtru, coniac și expresii faciale confuze ce mimează satisfacția. În urmă cu vreo 5-6 ani, în Iași, se organizau concerte Jazz în Cartier, pe un principiu asemănător cu cel ce este astăzi Sofar. O locație diferită (pub, bar) cu fiecare concert, anunțat cu câteva zile înainte (spontaneitate mai mult sau mai puțin intenționată). Ne adunam așa cum eram, niște punks uzi de ploaie, îngrămădiți la o singură masă, încercând să savurăm și să furăm ceea ce auzeam. Eram și acolo „out of place”, în acel aer de „high brow society”. Îți venea să le plesnești ăstora mai bătrâni băutura din mână, pentru că știai și vedeai că nu te doreau acolo.
Jazz-ul este antipatic tinerilor, dar în același timp este interzis și greu accesibil. Încapsulat într-o bulă arogantă, savurat în liniște cu un pahar de vin sec, roșu. Iar dacă aplauzi prea tare s-ar putea să fii certat. Chiar de artist, uneori (da, la tine mă refer, Maria Răducanu!). Iar aici intervin BBNG, Mostly Other People Do the Killing, Gogo Penguin, Snarky Puppy, Esbjörn Svensson Trio sau Christian Scott, unde muzica lor citează și este influențată de Odd Future, Tyler the Creator, Pearl Jam sau Radiohead. Ceea ce încerc să spun este că forma asta snoabă de muzică a început să fie făcută de oameni ca noi, ăștia, tineri. Punks! În România te poți baza pe Ana-Cristina Leonte Quartet (A-C Leonte), Javra, JazzyBIT, Exit Oz, Sebastian Spanache Trio sau chiar Dumitrio, iar o bună parte din ei sunt susținuți de casa de discuri a lui Iordache (KUMM) – Fiver House Records – http://www.fiverhouse.com/.
https://www.youtube.com/watch?v=oO6ThcOfm9o
3. Fluturi pe Asfalt – Munţi sub Mări
Munți sub Mări a fost zgomotul ce mi-a vegheat o mare parte din anul 2016. Prezent ca o muscă pe perete în creația și producția lui, a fi implicat subiectiv e puțin spus. Dar cum am fost doar martor, sunt salvat. Cred. Sper.
Al doilea album Fluturi pe Asfalt se îndepărtează tot mai mult de stigma post-rock-ului, abuzând din plin de versuri cu formă abstractă. Cu “Fără Legătură” vârf de piramidă, Munți sub Mări creează o legătură involuntară cu ăl ce ascultă, prezentând un peisaj vag, familiar și ușor nostalgic. Din punctul meu de vedere umple multe goluri lăsate de Reconstituire, epuizându-se în același statut de cult: a fost creat, a fost lansat, a dispărut.
Știu, anul ăsta Vița de Vie, Coma și Luna Amară au lansat albume și nici unul din ele nu se găsește aici. Fie că adolescentul din mine se zvârcolește arogant și miop la noile idei ale maimarilor, fie adultul de pe carcasă nu vrea să se privească în oglindă. Știu, știu, nu face sens. Dar să trecem peste asta.
2. Iggy Pop – Post Pop Depression
“I have nothing but my name.”
I loooooove Iggy Pop. Yeah, I said it! Dintre toți monștrii ăștia sacri ce încă mai lovesc timpul cu muzică, Iggy Pop e de departe my all time favorite. Un album nou Iggy Pop? Co-produs și scris împreună cu Josh Homme? Yes! Yes!! YESS!!! “Mno bun. Controlează-te, Ivanov!”
Post Pop Depression stă așezat undeva între o creație spoken-word și punk-pop songs, umplută de nostalgie introspectă, cu puțină paranoia, chitări perfect sculptate și un aer destuuul de contemporan. La fel cum David Bowie a citat Death Grips, Boards of Canada sau Kendrik Lamar ca influență pentru noul album, foarte ușor poți simți asta și pe Post Pop Depression. Nu Death Grips, ci aerul actual. Desigur, pun asta pe seama faptului că trupa care îl acompaniază îi are pe Josh Homme (QOTSA), Dean Fertita (QOSTA, The Dead Weather) și Matt Helders (Arctic Monkeys). Dar totuși, în anul în care Rolling Stones au scos un album de cover-uri, Metallica s-au re-reîntors la rădăcinile thrash, AC/DC… păi… AC/DC, chestia asta îți redă speranța în eroii tăi ce au trecut prin anii ’70 și au supraviețuit că nu sunt doar un Best Of. Post Pop Depression este cel mai bine clasat album din discografia Iggy Pop și e nominalizat pentru un Grammy, printre altele.
Fun fact: The Stooges au avut pentru prima oară masă de merchandise când aveau media de vârstă undeva la 60 de ani. How’s that for a punk band?
1. The Dillinger Escape Plan – Dissociation
La ce te așteptai?
Îmi povestea cineva odată cum încă regretă ziua în care a pierdut un concert ISIS la Budapesta, ce făcea parte din ultimul lor turneu. Norocul m-a lovit, căci în februarie, tot la Budapesta, merg să văd The Dillinger Escape Plan în ultimul lor turneu. Dissociation este cel mai agresiv, haotic și puternic album din colecția personală. Mai puternic decât The Satanist – Behemoth și orice ar fi scos Metallica în cariera lor. Nici dacă dai play tuturor în același timp nu fac față. Nu pot spune multe despre Dissociation fără să mă simt că vorbesc în neștire. Ultimul album TDEP s-a potrivit perfect cu toate schimbările care au venit în 2016 pentru acest individ și nevoia de a se “izola în munți”. Știu că toți ar cam trebui să fim adulți, sau să dăm impresia asta părinților noștri, dar nu mă pot abține să nu sufăr în frustrare și scrâșnet de dinți neajunsurile sentimentale ale vieții de copil nouăzecist.
/ Underdog section – albume despre care nu am reușit să îmi formez o părere mai clară încât să iasă un text cu un minim conținut de interes, sau care au rămas pe dinafară când am făcut lista de 13: Quantum Drive – Sleep Depravation, The Different Class – Drop of Rock, Russian Circles – Guidance, Anohni – Hopelessness, Melvins – Basses Reloaded și White Lung – Paradise.
/Sfârșit.
2016 nu a fost un an chiar atât de rău pe cât ar vrea internetul să crezi. Muzică bună de peste tot a răsărit pe tot parcursul anului, iar în România cred că s-au lansat 2-3 albume pe lună. Suntem o generație mai DIY ca niciodată. Încă nu avem o direcție clară sau o cale sigură spre succes dar cred că o vom atinge în curând, creându-ne în tot acest timp propria industrie muzicală.
IAR MUZICA NU ERA MAI BUNĂ PE VREMURI!!!
There are no comments
Add yoursThis site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
Related Articles