Grigore (n.r. pisica, animalu’ de companie, fabrica de lene) mă privește indiferent de pe calorifer. Clipește odată la câteva secunde, presupun, mulțumit de căldura oferită de acea relicvă de fontă. Sub geam, în parcarea cartierului, apare o ceată de mascați. Îi scanez rapid cu privirea, fără să îmi fac vreo părere sau să îmi trezească nu știu ce mândrie națională, că de! la noi se poartă asta cu tradiția. Și mă gândesc amuzat că, imediat de undeva de după colțul garajului, apar și Subcarpați! Ridicăm colbul aici în cartier, e veselie și sărbătoare. Ca pe vremuri. Ca în Ion, dar fără blestemul pământului.
/Preludiu.
E ora 12:33 iar eu îmi bat mintea să fie utilă în ziua în care Isus se naște a 2016-a oară. Sau cum era?! Și nu mă pot abține de la a mă umple gratuit de un grad de frustrare. Și parcă aud propoziția “muzica era mai bună pe vremuri” sau “nu mai există muzică românească bună” sau vreun alt delir ignorant. Și îmi vine să mușc o bucată de piele și să mă auto-pedepsesc medieval cu un bici. Iar cu fiecare lovitură să tușesc din străfunduri cate un vers intenționat sluțit din “clasicii rockului mondial”.
Revenind. Privilegii. “F#tu-i! Tre să fac un sens din sacul ăsta de cuvinte.” Stă să cadă cele mai preferate albume de subsemnat din 2016. Taie și lipește. Mai schimb ordinea că, până la urmă, aș vrea să fie un top. Unul subiectiv, dar totuși un top. “Arată ca o scrisoare de răscumpărare. Mno, asta este!”
Iată: Cele mai bune 13 albume din 2016 care nu sunt Blackstar, A Moon Shaped Pool sau Skeleton Tree.
/Miez.
13. Methadone Skies – Colosseus
De obicei nu ascult stoner. Doar atunci când o fac. Redundant, nu? Al treilea album Methadones Skies îmi umple un gol în spectrul audio, un gol pe care nu știam că îl am, de fapt. E o poartă deschisă spre o nouă lume, un stil ce l-am intâlnit mai mult ca subgen. Desigur, am avut doza mea de Sleep – Dopesmoker, puțin Electric Wizard și ce am mai găsit asemănător în discografia Melvins, prin Queens of the Stone Age sau Valley of the Sun. Dar forma asta experimentală… mai rar. Știu că mișcarea muzicii instrumentale era și este populară în Timișoara. De la The :Egocentrics la Sunset in the 12th House, la Paratrăznet, Bongladesh sau chiar The Different Class – care, deși au versuri și nu s-ar potrivi neapărat enumerației de mai sus, se zbat și ei într-un stil asemănător. Acel grunge – stoner simț. Mno, nu intenționam să fac o listă, dreaptă, mișcării din vest conduse de IPR. Dar dacă tot suntem aici vezi Blight și neapărat ascultă albumul Dara (dacă nu ai făcut-o deja, desigur).
Colosseus de la Methadone Skies e direct, asentimental, plin de fum, în afara zonei de confort a subsemnatului și crud, ca o rădăcinoasă. Într-un mod ciudat, toate enumerările de mai sus se vor a fi un compliment ciudat, dat unui album pe care încă îl descopăr puțin câte puțin. În plus, Colosseus e liber la descărcat de sărbători pe pagina de Bandcamp a trupei.
12. Baleia – ATLAS
Albumul ăsta este aici din simplul fapt că are în playlist piesa mea preferată din 2016. “Volta” este o capodoperă, o epifanie, un miracol sincopat. Dar să o luăm cu începutul. Baleia sunt o trupă din Brazilia, descoperită prin beehy.pe, cu un stil (căruia ai putea să îi spui) alternative. Dar alternative în sensul că Radiohead sunt alternative. Știi? Fiecare piesă de pe album poate fi încadrată în altă gamă a definiției, schimbându-și dinamica, simțul și caracterul. Cred că și dacă ar trebui să descriu formația în mai puțin de zece cuvinte aș spune: Sunt un fel de Radiohead… în portugheză. Dar, la fel cum se simt ritmuri tribale în ceea ce a făcut Sepultura (primul exemplu ce îmi vine în cap) în discografia lor, așa și aici. Percuție în contratimp, linii melodice lungite, instrumente acustice, iar totul sună diferit, unic, specific.
Apogeul albumului ATLAS cred că se plasează în prima parte. Cu “Hiato”, “Duple andantes” și legătura dintre “Triz” și “Volta”. Dar consider asta, poate, din cauză că sunt obsedat de “Volta”. Dar și “Salto” sau “Estrangeiro” sunt preeetty good pop songs. În sensul în care poți numi și Bjork – “Human Behavior” pop song. Știi?
11. Death Grips –
Am citit undeva cum că ăsta ar fi albumul preferat al lui Grigore Leșe pe 2016. Nu poți spune că nu e adevărat, doar am citit de pe internet. Ingropând rapid gluma stupidă, Bottomless Pit, al 5-lea album Death Grips, reamintește abraziv ce ar fi putut fi dacă Hybrid Theory nu ar fi existat pe acest pământ. Știu că mă scald în mări diferite făcând o comparație invechită, dar, într-o anumită măsură, doar poți visa cum ar fi fost dacă fuziunea intre metal/punk și hip hop nu ar fi luat atât de agresiv cursul nu metal. Deși, nu ar trebui să mă plâng, cum avem și Peeping Tom pe acest pământ.
Mă rog. Death Grips există printre noi, alive and kicking. Cu No Love Deep Web au împins un cal troian în EPIC, susținând sub radar și confuz, pentru cei din exterior, o luptă schizofrenică cu casa de discuri. Sticking it to the MAN! La fel de isteric și exhaustiv sosește și Bottomless Pit. În haos și furie, un album ce nu va mulțumi nici pe fanii hip hop nici pe cei punk, ce nu va atrage noi ascultători, respectând crezul DG: “You’re either in or you’re out”. Dacă albumul tău preferat Aphex Twin e Drukqs, aruncă o ureche și aici.
10. A-C Leonte – Angel minus Wings
Completând ce am spus aici, cu fiecare ascultare mai descopăr câte un strat. ANGEL minus WINGS este un album distinct și diferit. Chiar e! Uneori ai nevoie de o voce, un sentiment că totul va fi bine (“I Believe In You”), o aură calmă și un sunet pozitiv (“Angel minus Wings”), fără a intra în vreun stereotip. Îmi scapă o bătaie a inimii și încep să privesc puțin în gol pe “Let It Be Me”. Nu știu sigur dacă definesc bine albumul. Nu știu dacă asta a trebuit să fie sau dacă pentru asta a fost creat. Mă îndoiesc că Ana-Cristina Leonte a scris versurile sau linia melodică special să calmeze. Dar până la urmă, o carte citită de 1000 de oameni rezultă în 1000 de cărți diferite. Așa că îmi voi asuma interpretarea subiectivă.
ANGEL minus WINGS are o notă plăcut ambiguă, dansabil și melancolic în același timp și curajos, luând în considerare trecutul grupului și schimbarea de stil. Foarte probabil, dacă mă voi afla vreodată în situația în care să recomand muzica românească vreunui străin, voi începe cu ANGEL minus WINGS.
9. Mirrors for Psychic Warfare – Self titled
Mirrors for Psychic Warfare, un proiect între Scott Kelly (Neurosis) și Sanford Parker, nu este “a ta ordinară cană de ceai.” Definit ca și o “manifestare sonică a insomniei”, pot spune, pe propria piele a acestui pe jumătate lipovean, că așa este. Nu este o muzică ce îți calmează starea de nesomn sau ți-o rezolvă în vreun fel. Ci, cu adevărat, o formă audio ce ți-o însoțește. Desigur, ca toate să aibă sens ar și trebui să suferi în primul rând de nopți nedormite. Curios (și totuși nu chiar) este faptul că Mirrors for Psychic Warfare nu seamănă cu nimic din ce ai mai auzit în Neurosis, Blood and Time sau albumele solo Scott Kelly (The Forgiven Ghost in Me îmi vine în minte acum). Dacă ar fi să îmi folosesc imaginația din plin, Mirrors stă așezat la spectrul opus față de Angel minus Wings. Cu nuanțe închise, în lumină slabă, lipsit de speranță, cu frica și conștientizarea că noaptea va ajunge la inevitabilul final.
Dar tot procesul se va repeta foarte curând.
8. Neurosis – Fires Within Fires
Dacă Enemy of the Sun ar fi Nick Cave’s “And the Ass Saw the Angel”, atunci Fires Within Fires ar fi “The Death of Bunny Munro” (știu, lovesc peste tot orbește cu aceste comparații delirice). Explicându-mă, în “And the Ass Saw the Angel” Cave s-a autosupus unor restricții, și-a indus zona de inspirație, a forțat-o, și-a direcționat talentul spre ecourile unei nebunii infantile, menținând peste tot un limbaj demn de Vechiul Testament. În Bunny Munro povestea este mai naturală, mai simplă, mai cu un simț spontan, liberă și ușor de înțeles. Așa și aici.
Comparând orice album Neurosis cu Fires Within Fires simți diferențele subtile în ceea ce privește acea sete pentru dezgust, dragoste/ură, durere sau fericire. Totul este la fel de intens, dar mai calm. Face sens, nu? Dar asta nu înseamnă că ar fi un album slab sau ne-bun. Din contră, mai apare o nouă dimensiune în lumea pionerilor intrinseci ai post-metal/rock/anything, luând în considerare și faptul că albumul nu a fost pregătit în avans ci a fost înregistrat într-un număr minim de sesiuni alături de Steve Albini.
Am avut norocul să îi văd live pe Neurosis la Viena în luna august. Încerc de atunci să scriu ceva despre asta dar pur și simplu nu pot reproduce în cuvinte, așa că voi renunța la idee. Yeah, clasic. Neurosis induc o stare transcendentală necompromisă, pur sonică. Poate Amenra mai au puterea asta.
https://www.youtube.com/watch?v=puITnaI5hEw
7. SUMAC – What One Becomes
Aaron Turner (ex-ISIS <the band, doh!>) și-a propus să creeze cea mai grea muzică cunoscută urechii umane. Foarte probabil a reușit cu SUMAC. What One Becomes, album produs împreună cu Kurt Ballou / Converge (implicat în 2016 și în mixarea, înregistrarea sau producția Forever – Code Orange, Guidance – Russian Circles și Dissociation – The Dillinger Escape Plan. Da, noul tău producător preferat), reușește să găsească un echilibru între The Deal (primul album SUMAC), ISIS și Old Man Gloom, fără să creeze neapărat o linie directă între toate.
Implicat în producție, compoziție, artwork și (probabil) management, te intrebi doar de ce anume încearcă Aaron Turner să scape sau ce nu reușește să “îngroape”. What One Becomes se scaldă în același haos controlat, ajungând pe alocuri într-o complexitate claustrofobă și împingând stilul general metal într-o direcție ușor inconfortabilă. Albumul este la fel de fascinant ca orice proiect în care este implicat Turner. Iar cum din formație mai fac parte (la momentul înregistrării albumului) Nick Yacyshyn (Baptists) și Brian Cook (Russian Circles), What One Becomes devine un punct important pentru 2016.
There are no comments
Add yoursThis site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
Related Articles