V-am zis eu, cum am ajuns acasă cum am pierdut ritmul. Duminică a fost zi petrecută pe drum înapoi, luni a fost zi petrecută cu reluatul locului ocupat în realitatea imediată, şi uite-aşa zilele de după Dark Bombastic Evening 5 şi-au început scurgerea molcomă, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. But we know better.
Trebuie să spun că şederea de anul ăsta la Alba a fost cam cea mai plăcută din cele trei care s-au petrecut până acum cu ocazie de DBE, iar asta din două motive. Primo, pentru întâia oară am ajuns la festival în ziua zero, după cum am mai zis, conectându-mă în avans la toate energiile de pe-acolo şi acordându-mi răgazul de a nu fi stresat de drum. Secundo, pentru că în sfârşit nu am stat într-unul din capetele oraşului (deşi pensiunea de rândul trecut a fost quite cozy) ci chiar la RYMA în miezul evenimentelor, dovada supremă că există totuşi un zeu al celor care nu-şi planifică lucrurile cu prea mult timp în avans. Tre să le mulţumesc pe această cale Ancăi şi echipei de la Fort Hostel, care s-au dat peste cap să pregătească micul hostel din zidul cetăţii la timp pentru festival şi au salvat, astfel, câţiva întârziaţi, printre care mă număr. Din câte-mi dau seama încă nu şi-au făcut inaugurarea “oficială” (adică pagină de Facebook, haha) dar le prevăd un viitor strălucit ca destinaţie hip de călătorie low budget în oraş. Plus, puteam să văd concertele stând în pat, how cool is that.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com
Sâmbătă a fost aşadar ziua a treia de DBE, axată pe distoarse şi greutăţi. Am zis iniţial să mă mai plimb un pic prin Cetate (mă cam tenta o îngheţată, cu toată sinceritatea) şi cu ocazia asta am constatat că în spatele RYMA, de partea cealaltă a zidului cetăţii, cum ar veni, se organizase ceva expoziţie/concurs de câini, prilej excelent pentru instalarea cât vedeai cu ochii a unor tarabe cu nimicuri, grătare cu mici, frigidere cu bere şi focare răzleţe de muzică proastă şi tare. Riscam să-mi stric impresia plăcută pe care mi-o construisem până atunci despre oraş şi cetate, plus că nu-s chiar cel mai mare admirator de câini de pe planetă, aşa că am preferat să mă întorc în bârlogul de întunecimi dintre zidurile RYMA, chit că acolo n-aveau îngheţată. Aveau însă Glaciation pentru mai încolo – close enough.
Despre nemţii de la Heretoir n-auzisem mare lucru, şi mi s-a părut tare cute când i-am recunoscut pe trupeţi din publicul din zilele precedente. Cumva stingheriţi de statutul de prima trupă, până la urmă şi-au găsit forţa interioară şi au reuşit să sune tare bine şi “into it” până spre final. Metalul lor e destul de melodic, cu elemente răzleţe de black şi prog – a pleasant listen la faţa locului, şi de trecut pe to do list pentru acasă. În retrospectivă, cam nasol şi nemeritat pentru ei să cânte primii, dar judecând după notorietate… asta e.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com
Glaciation nu m-au convins teribil – o blackereală un pic prea raw pentru gustul meu, cu tot cu Neige, care s-a răzbunat astfel pentru o primă zi de festival în care n-a cântat nimic cu vocea. Nici sunetul nu i-a ajutat, parcă se auzeau cumva înfundat, sau poate asta era ideea? Enfin, au avut ceva public în faţă dintre care destui erau dedicaţi, cu tricouri şi chestii, so they were cool, I guess. Eu aş fi preferat îngheţata aia, însă.
In Vain mi-au plăcut ceva mai mult decât Solefald, fie şi pentru simplul fapt că mi-au dat un feeling unitar pe parcursul concertului. Melodic death nu chiar puţin similar cu, să zicem, In Mourning, cu doi vocalişti capabili, compoziţii complexe şi orchestraţii limpezi. În schimb Solefald, cu trei membri In Vain în trupa de spate a duo-ului, m-au lăsat un pic wtf. Cu siguranţă una din cele mai aşteptate trupe ale festivalului, până la sfârşitul concertului n-am reuşit să-mi dau seama de unde trebuie să-i iau. Când păreau blackeri serioşi şi solemni, când o dădeau în miştocăreli cu America. Când erau melodici, când erau punk. Ca să nu mai zic că, cu 7 oameni pe scenă, au reuşit pe alocuri să sune remarcabil de împrăştiat, cu tot cu bube de sonorizare. Cu toate acestea, aveau momente când sunau excelent. Parcă am văzut două trupe diferite simultan – una de miştocari şi una de profesionişti. Asta o fi oare faza? Did I get it right?

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com
Nu pot spune că mi-au displăcut, dar habar n-am de unde să-i apuc. Iar văzându-i live nu m-am lămurit deloc, ba din contră – când în sfârşit îmi făcusem cumva o imagine mentală despre ce vor ei de la viaţă, au încheiat cântarea cu un cover după “Transylvanian Hunger”, forţându-mă să iau totul de la 0.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com
Altar of Plagues au deschis cvartetul concertelor beton în a treia seară de DBE, profitând de asemenea din plin de lăsarea întunericului (şi protestând, chiar, la un moment dat, pentru că pe scenă era prea lumină). Apropo de ce ziceam despre Electric Moon în prima zi – iată încă un exemplu de trio care reuşeşte să sune remacabil de plin şi de viguros. Deşi pe alocuri şi ei mi-au lăsat impresia unor momente de împrăştiere, comparativ cu prestaţia impecabilă de la Kruna dedicată din Kultur, senzaţia pregnantă de uragan care te izbeşte peste faţă era în continuare acolo. Un concert incredibil de intens, care spre final (în timpul monumentalei “Neptune Is Dead”) a reuşit să facă şi o victimă, în persoana chitarei lui James – aceasta ajungând ulterior la cei din public sub formă de bucăţi, mai un grif, mai un head. A fost ultima oară când îi voi mai vedea (trupa a anunţat că se va destrăma în toamnă) şi presimt că o să-mi fie un pic dor.
/joke/ Dacă e să mă plâng de ceva cu privire la organizarea DBE, hai să fie asta: timpul de change-over între artişti a fost întotdeauna inuman de scurt! /joke/. Nu ştiu pe ce fast-forward lucrau tehnicii ăia, dar de cele mai multe ori n-apucai să prinzi nici 10 minute de respiro între două trupe. Aşa s-a întâmplat de am văzut începutul concertului Esoteric din spatele unui castron cu gulaş de ţinut minte şi de povestit la nepoţi. Gulaşul, adică. Şi concertul, deşi pentru asta ar merge aşteptat până nepoţii respectivi se fac ceva mai mari.
Esoteric au marcat o premieră pentru mine, respectiv primul meu concert de funeral doom. Am o relaţie ciudată cu muzica asta – cam ca şi cu black-ul, de altfel. În stare pură îmi cam dă indigestie (n-am reuşit să înghit alde Skepticism sau Thergothon, de exemplu) însă de unele trupe care pleacă de aici m-am îndrăgostit iremediabil (Shape of Despair sunt exemplul perfect). Mă bucur să spun că şi Esoteric se regăsesc de partea astalaltă a gardului, ajutaţi de melodicitatea abil camuflată sub atmosfera încărcată şi apăsătoare. Ai nevoie de o forţă şi o intensitate aparte pentru a părea crunt şi impunător la 30 BPM, iar britanicii s-au achitat cu brio de treaba asta. Iar ca side-note, mi s-a părut tare fain să-l văd în public, atent şi pătruns, pe solistul de la And Also the Trees. De revenit la şi de revăzut, când or mai fi ocazii.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com
Şi apoi a fost vremea pentru Vulture Industries, o febleţe personală incontestablă de când i-am văzut prima dată la Labyrinthic Metal Evening. De data asta erau însoţiţi de Happy Gorilla Dance Company (pe scurt HGDC, pentru mai încolo), iar show-ul lor se chema Turning Golem. Am avut parte la Alba Iulia de un fel de avanpremieră, spectacolul principal urmând să aibă loc în octombrie la Bergen alături şi de Costin Chioreanu, responsabil pentru grafică. Muzical, Turning Golem se bazează destul de mult pe piese de pe următorul album Vulture Industries care iese la toamnă (am recunoscut The Tower, de exemplu), însă e şi nişte muzică ce a fost compusă special pentru spectacol.
Dacă mă aşteptam la ceva teatral din partea norvegienilor, Tunring Golem a cam spulberat orice aşteptare. Din câte mi-am dat seama, e în principiu un spectacol anti-sistem, pe principiul că există în orice societate o mişcare ciclică în care cei oprimaţi devin cei care oprimă şi invers. De aici, teren nesfârşit de joacă pentru metafore îndrăzneţe şi interpretări vii. Din postura de vocalist, Bjørnar şi-a jucat impecabil, plin de expresivitate, rolul de conducător despotic, iar ceilalţi membri au fost şi ei la înălţime. Iar HDGC au propulsat întregul concept la un alt nivel, venind cu o recuzită bogată şi aducând un plus de nebunie şi de angoasă – aplauze în special pentru tipa jumate om/jumate golem, a cărei interpretare îţi dădea fiori pe şira spinării. Mi-nu-nat. Sper din tot sufletul că or să lanseze spectacolul ăsta şi pe DVD – e food for thought şi entertaining în egală măsură, iar interpretările sunt excelente.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com
După aşa spectacol intens sincer n-aş mai fi cerut nimic, însă pe scenă se pregăteau să urce Mourning Beloveth, doomeri irlandezi cu ştate vechi, ascultaţi şi plăcuţi de mine pe la The Sullen Sulcus pe-acolo, chit că nu le-am urmărit evoluţia. Am aflat deci că au scos anul ăsta un album care se cheamă Formless de pe care ne-au cântat în special, iar cuvintele solistului Darren Moore de la deschiderea concertului au rămas cu mine până acum: “They say our songs are much too slow, but they don’t know the things we know”. Ar fi fost chiar drăguţ dacă n-ar fi trecut Esoteric prin peisaj mai devreme, să le strice potriveala :))
Frumos şi la Mourning Beloveth, însă cu tot riscul de a părea răutăcios (nu sunt), pentru mine concertul lor (ca şi întregul DBE, de altfel) s-a încheiat pe la mijlocul setului, cândva în timpul piesei “Ethics of the Precipice” de pe albumul ăsta nou, pe la minutul 6, când m-au lovit în moalele capului cu cea mai neaşteptată chestie ever: o bucată acustică mellow, atât de nelalocul ei dar atât de evocativă, care m-a trimis instantaneu cu gândul la ediţia de anul trecut, la cum s-a schimbat lumea din jurul meu de atunci, la cum m-am schimbat eu de atunci, la cât de multe am realizat şi cât de multe mai am de realizat şi cât de bine mi-era că eram acolo în momentul ăla, cumva în afara timpului, într-o clipă de răsuflare adâncă şi de reflexie şi de cap limpede şi de mulţumire şi de recunoştinţă.

by Miluță Flueraș | 2ndcurtain.com
Curioşii clic aici, magia se petrece de la 5:50 încolo.
După asta, nimic parcă nu mai avea forţa să ajungă până la mine. Am chicotit un pic când echipa tehnică s-a apucat să demonteze chestii cu trupa încă pe scenă, pentru că se făcuse un pic prea târziu. Apoi am aplaudat şi am zâmbit.
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă. Ziua a treia.
Recomand galeria completă de fotografii a lui Miluţă Flueraş pentru o privire mai completă. Altfel, n-aş putea să adaug nimic în plus. Tot ce contează e că s-a întâmplat şi că, aşa cum spuneam anul trecut, acum Dark Bombastic Evening 5 este o parte din mine pe care din când în când am s-o mai scot la iveală pentru amintiri, poveşti şi rememorări de stări de bine, aşa cum a fost şi destinul celorlalte.
Mulţumiri Doru & DonisArt, mulţumiri Blackhawk, RYMA, Fort Hostel şi tuturor celor care au făcut minunea să se mai întâmple o dată.
Related Articles