Ziua de sâmbătă a început în cel mai dezolant mod cu putință. Ploaia din noaptea precedentă reușise să-mi pătrundă în cort, lăsând puține lucruri neafectate de umezeală (ulterior am concluzionat că, în lipsa unei folii protectoare, o umbrelă deschisă în interior might have somewhat done the trick, dar na). Îmi amintesc că am ațipit de câteva ori spre dimineață, așteptând răsăritul cu înfrigurare, și contemplând chiar ideea de a pleca de la Râșnov cu o zi mai devreme. Într-un final glorios s-a și luminat, dar cerul era în continuare mohorât și era frig ca dracu’ – am decis că nu avea sens să mai încerc să prind vreo oră de somn și m-am îndreptat către restaurantul Valea Cetății de mai hacana care îmi devenise deja un fel de HQ – nu în mică măsură datorită WiFi-ului bun și gratuit. O cafea fierbinte și amară băută într-un loc călduros poate face minuni pentru starea de spirit, așa că am plecat de-acolo hotărât să mă întorc cu laptopul și să lucrez ceva (poate chiar să scriu cronica zilei de vineri, heh) în timp ce lucrurile mele stăteau să se usuce. Cum n-am mai prins prize libere la Valea Cetății a doua oară, am luat asta ca pe un semn că trebuie să iau orașul la pas – ceea ce am făcut fără să stau pe gânduri prea mult.
Trebuie spus – dincolo de cetatea pentru care este celebru și de oamenii primitori, Râșnovul, cel puțin în stadiul în care se prezintă acum, este un orășel trist, în care anii ’90 parcă n-au trecut încă. Nu pot decât să sper că inițiative recente de genul Festivalului de Film Istoric sau chiar Rockstadt Extreme Fest vor putea revigora interesul pentru localitate și pentru investiții în aceasta. Se află deja în desfășurare un proiect de pietonalizare a pieței centrale, cu tot cu instalarea unui funicular până sus în cetate – un început, cu siguranță. Altfel, cârciumile austere în care ai șansa să auzi evergreenuri de Dan Spătaru și Gabriel Dorobanțu în același playlist cu Nicolae Guță în timp ce molfăi la un sandviș uriaș îndesat cu varză rasă pentru că “e mai bun așa cu varză, mamă”, sorbi dintr-o Mirinda primită ca urmare a faptului că ai cerut “suc de portocale” și scrii despre concertele metal la care ai fost în ziua precedentă au, într-adevăr, un farmec imposibil de negat.
Am ajuns înapoi la festival la timp cât să realizez că Hteththemeth (unul din acele nume de trupă care au fost probabil tastate o singură dată ever, iar apoi luate cu copy/paste) se auzeau în zare și sunau a ceva black melodic tare interesant. Primul concert prins pe bune a fost al celor de la Rock n Ghenă, mangalioți har’coriști cu istorie, care au aprins cu siguranță fitilul de voie bună ce a ars pentru mare parte a zilei. Frații de peste Prut Infected Rain nu mi-au zis mare lucru, în afară de faptul că Lena ar putea să o lase un pic mai moale cu imaginea și să mai exerseze cântatul clean, dacă tot vrea să-l facă; trupa a fost însă primită cu multă căldură and everybody seemed to have a good time.
Estonienii de la Talbot au deschis șirul de surprize plăcute ale zilei de sâmbătă – un duo improbabil de bass și tobe, cu părțile vocale împărțite între cei doi muzicieni, trupa a reușit să se ridice la înălțimea auto-descrierii făcute pe Bandcamp: the duo of doom, like being punched in your face by a mammoth. La fața locului mă gândeam că poate așa ar fi sunat Celtic Frost dacă erau mai black și mai doom. Cu siguranță de cercetat mai pe îndelete.
După aceea a urmat o suită absolut improbabilă de trei concerte la care m-am simțit pur și simplu extraordinar: Siberian Meat Grinder, Born From Pain și Skeletonwitch.
Siberian Meat Grinder (admit, am vrut neapărat să-i văd după ce am văzut cum îi cheamă) sunt din Moscova și cântă un fel de hardcore/punk/thrash. Cu siguranță nu ceva ce-aș asculta acasă, și probabil că și restul publicului simțea cam la fel, pentru că a luat ceva vreme până ca lumea să se adune în fața scenei. Însă n-aveai cum să nu te molipsești de la energia fabuloasă oferită de trupă (again, cu 2 vocaliști foarte dinamici – super formulă) și de public, care se apucase de mosheală și de crowd surfing mai abitir ca oricând, antrenându-l la un moment dat chiar și pe Andrei Irode, directorul Blackhawk Security (care se ocupau de pază la festival), la o primă sesiune de crowd surfing. Super feel good, super atmosferă, de pe la mijlocul cântării aveam un rânjet tâmp pe chip și nici nu știam că avea să fie abia începutul.
După aceea au urmat pe scenă olandezii de la Born From Pain care, printr-o hardcoreală super simțită și foarte multă mișcare prin public, au continuat parcă ceea ce începuseră rușii de mai devreme. Solistul Rob Franssen (care și-a câștigat din start puncte de simpatie pentru tricoul cu Rock n Ghenă) avea și chef de povești, așa că ne-a spus printre altele cât de tare le-a plăcut în Cetate (o vizitaseră mai devreme), cât de mult apreciază sentimentul de libertate oferit de festival și alte manifestări similare (“noi suntem independenți și știm ce e mai bine pentru noi, nu nenorociții ăștia de politicieni”) și, desigur, cât de tare îi apreciază pe cei de la security și cât de recunoscători ar trebui să le fim – invitându-l apoi pe Andrei la o nouă sesiune de crowd surfing :) Artizani ai frăției între popoare, Born From Pain au declarat apoi că la ei în moshpit e binevenită toată lumea, indiferent dacă ascultă metal, hardcore sau punk; admirabil și foarte în ton cu sentimentul general de feel good, pit-ul din fața scenei mărindu-se simțitor. Excelent. Cică revin pe 15 martie la București în turneul european, don’t miss!
Skeletonwitch au virat apoi seara către tărâmuri mai întunecate, însă asta nu a diminuat cu nimic din euforia publicului. O altă descoperire de bun augur, pe ei cred c-am să-i iau chiar și pentru acasă. Ne-au cântat de pe noul album, Serpents Unleashed (inclusiv “Unending Everliving”, viitorul lor clip, care “nu va fi dat pe MTV pentru că acolo e loc numai de tipi pe steroizi care se bat”), dar nu numai. Printr-un adevărat riff-fest, thrash la rădăcină dar din ce în ce mai black către extremități, americanii au alimentat cu brio energia de circle pit și de dat din cap. Au apreciat și ei prestația exemplară a celor de la Blackhawk, menționând că în State ai toate șansele ca la sfârșit de crowd surfing să fii luat pe sus, bătut bine și aruncat în stradă. Ce n-am putut să înțeleg (dar renunțasem deja la un moment dat) a fost ce naiba căuta un colac de înot colorat zburătăcindu-se pe deasupra capetelor mulțimii ca un frisbee – l-am acceptat ca pe un mic detaliu suprarealist care nu făcea decât să adauge la atmosfera grozavă de ansamblu. Solistul Chance Garnette l-a remarcat și el, crezând însă că era un colac de WC și adăugând: “I could shit on that!”
Când zărești în moshpit un individ la bustul gol purtând un sutien şterpelit cine ştie de la cine, iar la final cineva se îndepărtează țopăind ținându-și în mână proteza de la picior, știi că a fost un concert excelent. Am zis în articolul trecut că probabil ziua de sâmbătă nu avea să mă impresioneze cu mare lucru – how wrong I was!
Bănuiam că The Agonist aveau să risipească atmosfera de feel good ce se instaurase peste Rockstadt Extreme Fest și din păcate am avut dreptate. Au avut parte de o primire destul de glacială din partea unei mulțimi nu prea numeroase, iar pentru mine – deși îi așteptasem cu nerăbdare după ce au fost anunțați în line-up – au fost probabil dezamăgirea festivalului. Chestia asta s-a datorat în mare măsură apariției lui Vicky Psarakis la voce în locul Alissei White-Gluz; e clar că Alissa era principala forță motrice din spatele imaginii trupei și a prestațiilor live, iar acum Vicky încă se chinuie să-și găsească locul, învățând din mers cum să colaboreze cu publicul și nu prea ieșindu-i momentan. Ne-o fi fost ea introdusă de către basistul Chris Kells ca “the new woman in your lives” însă Vicky, deși are potențialul, mai are încă destul de tras până să ajungă acolo. Nu o ajută nici timbrul vocal destul de strident și de neplăcut atunci când cântă clean – e o chestie pe care o poate controla (“Dead Ocean”, probabil piesa mea preferată de la ei, i-a ieșit admirabil), însă per ansamblu mai trebuie mult exercițiu și multă acomodare. Să vedem albumul însă – deși am neplăcuta senzație că experimentele progresive care au făcut Prisoners atât de entertaining pentru mine au cam fost alungate.
Dordeduh devin o prezență pe care-o apreciez din ce în ce mai tare în context de concert. Deși le lipsește cineva care să cânte live fluierele și celelalte instrumente tradiționale, acestea fiind pre-înregistrate (mai puțin țambalul și tulnicele), stau și mă întreb dacă nu cumva asta ajută la dinamica trupei per ansamblu. Formula de cvartet funcționează minunat, așa cum am spus și cu ocazia concertului din Fabrica, iar prezența lor e una potrivit de maiestuoasă și de caldă. Cea mai plăcută surpriză a fost când, chemați pentru bis, oamenii au decis să cânte “Cunoașterea tăcută” – piesă veche, din perioada Negură Bunget, prilej de fiori pe șira spinării. Deosebit.
Sodom au venit pentru mine ca o pauză mult așteptată, privindu-i de departe – o experiență interesantă, pentru că publicul pe care l-au strâns în fața scenei a fost absolut minunat – zgomotos și cu mâinile pe sus, demn de un final de festival. Angelripper și-a făcut intrarea cu un “Hello, Romaniacs!”, iar apoi a urmat o oră și ceva de thrash nemilos și incredibil de voluminos (adică cu volumul pe roșu). All in all toată lumea s-a simțit super bine, trupa mulțumindu-ne în repetate rânduri. Acum, ajuns acasă și descoperind o piesă Sodom care chiar îmi place, mă întreb dacă or fi cântat-o și la concert – probabil că da.
Acțiunea s-a mutat apoi în cortul cu scena mică unde eu abia așteptam să văd Bloodway, proiectul black/doom al lui Costin Chioreanu. Înainte de asta am avut parte de Killer Victim, gașcă bucureșteană de ceva thrash/punk care și-a făcut intrarea după o foarte potrivită audiție de “După blocurile gri”. Am aflat ulterior că cele două trupe care au închis sâmbătă noaptea festivalul sunt, basically, două jumătăți ale defunctei Mediocracy – ceea ce a făcut alăturarea lor pe scenă să fie și mai fitting.
Bloodway a fost o altă revelație, și nu pot decât să mă bucur că au avut parte și de un concert la scena mare. Făcându-și intrarea în mod misterios pe un soundtrack de Twin Peaks, trio-ul are deja un sound propriu bine definit, cumva în zona crepusculară dintre black, doom și rock’n’roll. Foarte bine – deși Costin nu era chiar într-o formă de top, cum el însuși a recunoscut – și abia aștept să ascult albumul lor de debut pe care îl posed, în sfârșit.
Și a fost seară și a fost dimineață. Ziua a treia.
Am părăsit Rockstadt Extreme Fest duminică dimineața, pe o ploaie monotonă și fără sfârșit. Am lăsat în urmă un festival super reușit, în ansamblul său, cu câteva plusuri mari și grase (cei de la Blackhawk Security care s-au întrecut pe ei înșiși, echipa de voluntari, line-up-ul echilibrat, respectarea la ceas a programului – cu excepția încurcăturilor inerente) care au compensat din plin pentru puținele minusuri pe care le-am putut găsi (cel mai important dintre ele reprezentându-l campingul cu prea puține toalete și dușuri absolut dezolante). Au mai fost câteva detalii organizatorice anunțate în prealabil și nu tocmai conforme cu realitatea din teren, dar organizatorii le știu cu siguranță și am încredere că vor lucra la asta pentru la anul. All in all, respecte nebune și plecăciuni echipei Rockstadt, lui Buvnitz, încă o dată celor de la Blackhawk și tuturor celorlalți implicați în organizare.
Stray observations:
1. Știți ce-ar fi incredibil de mișto pentru la anul? Un “centru de presă” cu prize și WiFi de unde jurnaliștii acreditați să poată face coverage în timp real.
2. În perimetrul Rockstadt Extreme Fest au primit undă verde de promovare și alte 2 festivaluri – Maximum Rock Festival și November to Dismember – cu alte echipe de organizatori. Ca să înțelegeți cam care era vibe-ul la fața locului :)
I Am of Death (Hell Has Arrived) From a Cloudless Sky Burned from Bone This Horrifying Force (The Desire to Kill) Crushed Beyond Dust Beneath Dead Leaves Serpents Unleashed Stand Fight and Die Beyond the Permafrost Unending, Everliving Repulsive Salvation Of Ash and Torment Within My Blood More Cruel Than Weak
Related Articles