7 trupe de reţinut de la MENT Ljubljana 2024

Acum ceva vreme (niște ani, fie, dar timpul e relativ pe site-ul ăsta) vă povesteam despre festivalurile europene de showcasing și vă prezentam niște artiști care mi-au plăcut din ediția online a BuSH 2020. Între timp lucrurile pe partea de concerte live au revent la un oarecare normal, care-o fi și ăla, așa că nu mai trebuie să ne bazăm pe clipuri pe YT ca să descoperim artiști demni de urmărit, yay.

În articolul de acum 3 ani dădeam MENT Ljubljana ca exemplu de festival căruia să-i urmăriți lineup-ul dacă vreți să descoperiți muzică nouă mișto. Lucrul rămâne valabil în continuare, am văzut pe lista lor de anul ăsta multe trupe în ascensiune pe care le veți mai tot vedea, cu siguranță.

Artificialice (Polonia)

foto: Năluca

Proiectul Alicjei de la KLAWO (pe care poate i-ați văzut anul trecut prin România la Jazz in the Park sau la MMB), Artificialice se învârt prin sfere comune cu Björk, Kate Havnevik și alte voci feminine nordice experimentale cu instrumentații electronice, glitchy. Live sunt un powerhouse, nu știi la ce să te uiți mai întâi; la tipul care intervenea la saxofon din când în când, la tipul de la synth-uri care era complet pătruns de muzică și se manifesta în consecință, sau la Alicja însăși, cu un range incredibil atât vocal cât și ca stări pe care le transmite publicului.

Leatherette (Italia)

foto: Năluca

Bucătăria italienească nu e întocmai cunoscută pentru prăjeli – aparent, italienii își păstrează prăjelile pentru alte domenii, cum ar fi muzica.

Leatherette în studio sunt disonanți și ireverenți; se uită la granițele dintre genurile muzicale și râd, apoi mai bagă un solo de sax peste niște riff-uri downtuned în măsuri ininteligibile. Te întrebi de multe ori cum naiba reușesc să rețină ceva din muzica lor astfel încât să o poată cânta și live. Apoi, dacă vezi Leatherette live, te întrebi dacă chestiile pe care le auzi sunt chiar compuse ca rezultat al unui proces, sau doar o improvizație nebună și totuși plină de groove și de zvâc. It’s a circle.

Lucy Kruger and the Lost Boys (Germania / Africa de Sud)

foto: Năluca

Există artiști care sunt atât de forțe ale naturii încât nu poți să nu te întrebi la ce energii or fi conectați. Lucy Kruger e unul din aceștia – e ceva primordial în muzica ei, în ritmicitatea telurică a tobelor și a basului, în felul în care șoaptele îi devin pe nesimțite urlete în timp ce se holbează la tine de pe scenă. E un magnetism la mijloc, ca atunci când te uiți pe geam la o furtună – te temi un pic, dar tot te uiți. Anticipez că veți mai tot auzi de ea și de trupa ei, așa că puteți la fel de bine să vă faceți temele de pe acum. De văzut la Europavox Festival în Control pe 3 aprilie.

Irnini Mons (Franţa)

foto: Năluca

Mi-e greu să explic, dar în mare parte din rock-ul contemporan (post-2020) simt un fel de convergență, multe elemente de punk, noise și post-hardcore devenind brusc cumva la modă. Parcă lumea are nevoie de gălăgie, heh. Irnini Mons exemplifică foarte bine treaba asta – la bază, muzica lor e quirky, un pic de punk, un pic de alternative, ușurel, inocent și drăguț ai zice. Până când ți-o dau din fundul curții cu distorsuri downtuned și riff-uri disonante. Imprevizibil dar în același timp foarte satisfăcător, au o energie infecțioasă pe scenă pe care reușesc din plin să o transmită și publicului. De urmărit.

Kitty Florentine (Estonia)

foto: Năluca

Cu un look inspirat de ceilalți ani ’20, Kitty Florentine e un mix interesant. O prezență prea caldă ca să fie zână nordică, deși muzica are uneori o doză sănătoasă de melancolie. Extrem de versatilă vocal, plină de emoție și păstrând mereu o aură relatable, în ciuda atitudinii diafane. Live a cucerit publicul de la MENT pășind în mulțime pe la mijlocul setului și continuând să cânte înconjurată de oameni. Aparent la ea acasă cântă și la harpă, dar îmi dau seama că în deplasare asta ar putea fi un pic dificil.

Baby’s Berserk (Olanda)

foto: Năluca

Există mai multe revival-uri foarte la modă în prezent: post punk-ul își cunoaște practic a doua tinerețe (sau chiar a treia, dacă e să fim cinstiți), pe când disco-ul anilor ’70-’80 este la rândul său readus la viață în feluri diverse, care mai de care mai tasteful. Cum cele 2 genuri nu prea aveau cum să se intersecteze în deceniul în care au apărut, lasă că le intersectăm noi acum, 50 de ani mai târziu. Baby’s Berserk sunt fix la mijlocul distanței dintre cele două lumi, cu o estetică un pic gritty, un pic dark, un pic misterioasă, dar în același timp cu tone de groove și ritmuri care te obligă să dansezi. E greu să găsești un mix bun, dar iată că nu imposibil :)

Ada Oda (Belgia / Italia)

foto: Năluca

Un alt melanj bizar pe hârtie: rădăcini post-punk trecute printr-o lentilă de noise belgian modern și cu versuri în italiană. Și funcționează mult mai bine decât ți-ai imagina – pe bass-ul care de multe ori amintește de The Cure se mulează perfect chitarele quirky, cu momente de disonanță, iar italiana sună atât de cool frazată pe ritm de punk. N-ar trebui să aibă sens toate astea împreună, dar cumva au – mărturie a vremurilor postmoderne pe care le trăim, presupun. Pe Ada Oda îi vedeți la rândul lor la Europavox Festival în Control, în a doua seară, pe 4 aprilie. Don’t miss.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.