Orkid – Standing Still In the Dark | Overground Magazine

De mult știm că muzica și filmul sunt două lucruri care se întrepătrund și se susțin reciproc, dovadă fiind videoclipurile și soundtrack-urile, cărora li se acordă din ce în ce mai multă atenție. Uneori se mai întâmplă și ca oamenii dintr-un domeniu să sară în celălalt cu ceea ce pare o ușurință de invidiat, caz în care se află și membrii formației Orkid, care tocmai au sărit cu capul înainte în marea de post-rock românesc ce continuă să crească în ultima vreme. Astfel, Vlad Ilicevici (voce, chitară/regie film), Andrei Tănase (chitară bass/regie film) și Radu Pop (tobe/animație), toți trei specialiști în domeniul artelor vizuale și membri ai echipei festivalului internațional Anim’est (care din 2006 își face loc pentru câteva zile în viața bucureștenilor și nu numai) au reușit săptămâna trecută să facă primul mare pas din drumul pe care îl străbat de un an din postura de muzicieni: primul lor album.

Încă de la „Intro” formația începe să clădească un univers propriu, întunecat și primitor în același timp, care are grijă să înconjoare ascultătorul cu blândețe. Piesa instrumentală are momente de intensitate sporită, menite să ne pregătească pentru ce va urma.

0008524428_10

Călătoria propriu-zisă începe prin „Awake”, unde facem pentru prima oară cunoștință cu vocea dură, dar în același timp suavă și ezitantă a lui Vlad. Aceste atribute se desfășoară treptat, întâi declarându-și starea care dă și titlul piesei, apoi adresându-se unei entități exterioare (sau ascultătorului?) de care vrea să se apropie, pentru a o cunoaște. „Dancefloor Blues”, în schimb, rămâne „blues” doar prin titlu și versuri, pentru că e momentul într-adevăr dansant al albumului, cu momente care trimit spre un Joy Division tardiv întrerupte de chitara care se transformă treptat într-un trademark al formației.

„Old Snake” e cântecul ăla care pur și simplu te fură și te duce departe în timp ce te uiți în gol și te lași condus de linia de bass, care-ți rămâne în cap până te trezești buimac în „Standstill”. Îmi place să consider ăsta ca fiind un manifest al trupei, care-și aruncă în joc condiția imperfectă („this song is just broken/the audience stands still” sau „somebody call some lifeguard/we are a drowning band”), în ciuda căreia ei continuă să-și facă treaba. Poate că despre asta-i vorba pe scenă și-n lume:

just keep on playing, just keep on trying

Prin „The Fall” ni se aruncă un joc de cuvinte menit să creeze confuzie pe măsură ce înaintăm prin audiție, de la „since the end of October”-ul de început, care continuă cu „we fall, we fall, here comes the fall” și ajunge la „suddenly I’m the last man standing”. Vlad își manifestă angoasele față de demonii care îl înconjoară permanent și cu care a decis să se lupte, alături de colegii lui de trupă, prin albumul ăsta.

Ultimele trei piese se concentrează în jurul conceptului de infern: „Black Holes” își merită numele și datorită instrumentalului echivalent cu găurile negre invocate în versuri, care-și fac datoria de portal spre the underworld oricât am încerca să le ocolim. „Stargaze” este drumul instrumental parcurs în cădere, care devine din ce în ce mai dur pe măsură ce te apropii de destinație și în care singurul lucru care te ajută să n-o iei razna e să te uiți în sus, cu speranța că te vei întoarce cândva. În final, „Also, I’ve Been to Hell” e momentul în care omul își acceptă soarta, resemnat, dar totodată calm, aproape îmbrățișând noua lume care-l înconjoară. Finalul e brusc și te lasă în căutarea repeat-ului și a răspunsurilor legate de ce ar putea să se întâmple acum în universul lor.

Invitând la introspecție, Standing Still in the Dark este un debut inimaginabil de expresiv pentru o trupă care abia își începe drumul, atât liric, cât și instrumental. Materialul surprinde prin profesionalismul cu care este realizat și ușurința cu care membrii trupei oscilează între câteva genuri care doar la prima vedere par echivalente; genuri cărora, în același timp, le datorăm formarea celor trei ca oameni și ca muzicieni precum și inspirația de a pune mâna pe instrumente ca să-și facă un loc din care să-și privească mai bine idolii și din care să-și înceapă, acum, ascensiunea.