Songs of Innocence şi iPhone 6. Mai sunt U2 relevanţi?

U2 au revenit ieri seară, după 5 ani de pauză discografică, cu al 13-lea album de studio, Songs of Innocence. Și cum ar fi putut U2 să facă acest lucru altfel decât printr-o “cascadorie” de PR? Apariția trupei și anunțul acesteia au fost printre punctele de atracție ale unei seri dedicate lansării noilor iPhone 6 și iWatch de la sediul Apple din Cupertino, California. Parteneriatul dintre Apple și U2 nu este chiar nou, Steve Jobs şi Bono anunțând cu mare fast în 2004 un “U2 iPod Edition” în preajma lansării albumului How to Dismantle an Atomic Bomb.

Revenind la lansarea de ieri, probabil că U2, odată cu această mișcare, își consolidează poziția de “cea mai mare mașinărie de marketing din industria muzicală”. Pe scurt, albumul a fost oferit gratuit tuturor utilizatorilor de iTunes, adică unei audiențe de peste 500 milioane de utilizatori. Ce înseamnă acest lucru în viziunea trupei și a oficialilor Apple?

…the largest album release in history. Over a half-bilion people own it. Right now.

Nu putea fi altfel, nu-i așa? U2 trebuie să facă chestiile cele mai nemaivăzute și cele mai impresionante de pe lumea asta (incluzând aici salvarea planetei de la pieire), făcându-și din asta un scop vital. Ceea ce nu e rău, în fond. Totuși consider că astfel de obiective trebuie să fie însoțite și de ceva “substanță”, mai exact de creații (muzicale) cu adevărat memorabile și apreciate de public, lucru discutabil în cazul lor de la No Line on the Horizon încoace. Dovadă stau cifrele vânzărilor ultimelor materiale discografice: albumul din 2009, No Line on the Horizon, a vândut circa 5 milioane de unități, ceea ce înseamnă aproximativ 30% față de vânzările celui din 2004, How to Dismantle an Atomic Bomb, și doar 25% față de cele ale materialului din 2000, All That You Can’t Leave Behind.

Înainte de a trece la un screening rapid al albumului lansat ieri, trebuie să vă spun că am fost un fan înrăit U2. Am cumpărat toate albumele posibile, în diverse formate, release-uri oficiale sau bootleg-uri, am descărcat zeci de concerte audio înregistrate de fani, mi-am cumpărat tricouri și i-am văzut de patru ori live. Totul până la No Line on the Horizon care mi-a relevat faptul că… nu mai e nicio linie la orizont. A fost ca o dragoste consumată, dacă vreți. Pornisem pe drumuri diferite, și eu și ei.

Acestea fiind spuse, am dat play pieselor în iTunes fără nicio așteptare de vreun fel, fiind deja ușor “obosit” de manevra de marketing la care tocmai asistasem. Am ascultat albumul de câteva ori până să scriu aceste rânduri și, deși e dificil ca totul să se “sedimenteze” într-un timp atât de scurt, vă pot spune că de fiecare dată mi-a fost greu să-l ascult până la capăt. Materialul se vrea o retrospectivă lirică a anilor de început de carieră din Dublin și a pelerinajelor din America anilor ‘80, dar și un omagiu adus personalităților care au influențat trupa – Joey Ramone, Bob Dylan sau The Clash.

Piesele au o abordare cinematică, descriptivă și sound-ul este cumva unitar, ceea ce poate fi un lucru bun… sau nu (potențial redus pentru hituri). Trupa păstrează în compoziții câteva elemente definitorii – riff-urile generice ale lui The Edge sau liniile de bass pe alocuri “obraznice” ale lui Adam, în timp ce incursiunile vocale ale lui Bono cu ale lui sinusoidale highs and lows mi s-au părut din nou greu de urmărit. Mi-au atras atenția ”The Miracle (of Joey Ramone)” și ”Cedarwood Road” pentru sound-ul guitar driven imprimat de The Edge, apoi ”Every Breaking Wave” pentru tempo-ul său balansat și matur – cât și pentru faptul că îi lipsește obsedantul refren “ooooo” prezent în extrem de multe piese U2. Notabilă ar mai fi apariția solistei Lykke Li pe ultima piesă, ”The Trouble”, cu o prezență consistentă la refren (ce ascensiune a avut fata asta!).

u2 songs of innocence Concluzionând (“la cald”, repet), Songs of Innocence este un album care tratează subiecte personale; o dezvăluire matură despre inocența unor băieți ce parcurg traseul către maturitate, care ar trebui să ne sensibilizeze sau, în orice caz, să nu ne lase indiferenți. Pe mine nu m-a convins, dar rămâne de văzut cum va fi “împachetată” mai departe toată campania către publicul larg…

Într-un moment de sinceritate, voită sau nu, Bono declara la BBC Radio 1 la începutul acestui an că U2 se află “pe punctul de a deveni irelevanți”. Pentru o trupă-legendă care a realizat cam tot ce se putea realiza într-o carieră de peste 35 ani, rămâne această întrebare, pertinentă și dificilă: mai sunt U2 relevanți?

Voi ce părere aveți, mai are U2 vreun cuvânt de spus, din punct de vedere creativ, în industria muzicală de azi?

Download