R.E.M. – Automatic for the People (1992)

Din seria albumelor peste care au trecut anii, dar care ne-au marcat într-un mod iremediabil, ar fi frumos din partea mea să vă povestesc un pic despre cel mai bun album al formației mele preferate. Așadar, logic, probabil albumul meu preferat.

Pentru început, trebuie să știți că Automatic for the People s-a numit la un moment dat Star, sub influența fotografiei folosite pentru copertă. Făcută de Michael Stipe, poza ilustrează semnul folosit de hotelul Sinbad din Miami, loc situat foarte aproape de studioul Criteria, unde cea mai mare parte din album a fost înregistrată. Aștept acum o formație de la noi care să pună pe copertă o poză cu cartoful din Piața Revoluției.

Recunosc că Star ar fi fost un titlu foarte prost și că nu îmi place absolut, dar absolut deloc cum sună. În schimb, fără legătură cu muzica, nu știu câte titluri sună atât de bine precum Automatic for the People. Expresia are o anume sonoritate, energie, lasă chiar impresia că cine știe ce mesaj subtil ascunde. Ei bine, titlul este inspirat de un restaurant din orașul natal al formației, Weaver D’s Delicious Fine Foods. De altfel, în booklet apare “A gracious thanks to Weaver D and his great establishment”. Cât de simplu.

Albumul apare în viața formației imediat după succesul fenomenal avut cu Out of Time (“Losing my Religion”, “Shiny Happy People”), material cu care au spart gheața, au dominat topurile și au câștigat trei premii Grammy. Evident că într-un astfel de scenariu lucrurile se schimbă un pic și te-ai calificat în cupele europene, trebuie să joci din ce în ce mai bine. Deși inițial formația a vrut să facă un album rock mai clasic, pe care să îl poată interpreta mai simplu live, deci să sune ca atare, lucrurile pur și simplu nu s-au dus în această direcție. Chitaristul Peter Buck declara într-un interviu că “halfway through we realised it was going to be quiet and droney, so that’s what we went with”. De altfel, cea mai bună descriere ar fi “folk-rock orchestra”.

De notat că aranjamentele pentru corzi la patru din piese (“Drive”, “Everybody Hurts”, “The Sidewinder Sleeps Tonight” și “Nightswimming”) sunt făcute de John Paul Jones, fost basist și clăpar al Led Zeppelin. De asemenea, având în vedere că la înregistrări sunt implicați 13 instrumentiști din orchestre din toată țara, trebuie să știți că inițial jumătate din piesele de pe album nu aveau tobe deloc.

Versurile de pe album sunt printre cele mai bune scrise vreodată de Michael Stipe, probabil chiar preferatele mele all-time. Mai ales având în vedere poveștile foarte interesante legate de el din perioada respectivă. Într-un interviu pentru Rolling Stone, Stipe declara că se află într-un proces de depolitizare, dar că e bucuros să vadă cum formația este activă în planul mesajului politic: “R.E.M. are thinking, compassionate people – human beings who support a number of causes, publicly and privately”.

Chiar și patronul restaurantului din Athens a povestit că, venit în campanie electorală la Tate Center și introdus pe scenă chiar de Michael Stipe, vicepreședintele Al Gore a spus despre administrația Bush că e Out of Time (aluzie la albumul precedent), dar că el alături de Clinton vor fi Automatic for the People. Nimic nu e întâmplător. Cu toate acestea, ambele albume din poveste se vor dovedi a fi cele mai bune ale formației.

Smack, crack, bushwhacked

Versurile care deschid albumul – “Smack, crack, bushwhacked” – pot fi privite din mai multe ipostaze, fie creșterea criminalității și a consumului de droguri, fie starea națiunii sub Bush, fie optimista prevestire a sfârșitului de mandat. Toate în același timp sau poate chiar nici una. De dragul poveștii, cu patru ani înainte Stipe punea în ziarul studențesc din Athens un anunț pro Dukakis în care îi îndemna pe oameni să voteze cu democrații sub titlul “Don’t get Bushwhacked”. După cum am zis, nimic nu e întâmplător. Lăsând la o parte această latură, “Drive” este o primă piesă foarte, foarte bună, deschide albumul cum nu se putea mai bine cu vocea, bassul, chitara acustică și intervențiile electrice, toate într-un aranjament demențial. Este și primul single de pe acest album, o alegere absolut minunată, cu un videoclip atât de simplu, dar atât, atât de bun.

“Try Not to Breathe” face parte din ceea ce Stipe numește “vomit songs“, adică o melodie scrisă dintr-o bucată, “in one sitting”. O poveste relativ tristă a unui om care s-a săturat de viață, dar încearcă să se țină de ea. Spun relativ pentru că pentru mine, paradoxal, această melodie nu a fost niciodată una tristă. Cu toate acestea, mesajul este destul de clar – “This decision is mine. I have lived a full life/I need something to fly over my grave again. I need something to breathe/I will hold my breath until all these shivers subside”.

Următoarea, “The Sidewinder Sleeps Tonight”, este cu totul altceva, mult, mult mai veselă, bântuită la început de yodel-ul lui Stipe (trimitere clară la “The Lion Sleeps Tonight”) și râsetele și zâmbetele care se aud la unele versuri. Este una din puținele piese pe care le-am ascultat unde auzi când vocalistul zâmbește. Nici nu ai cum altfel, când cânți “Tell her she can kiss my ass/Then laugh and say that you were only kidding/That way she’ll know that it’s really, really, really, really me” sau “Baby, instant soup doesn’t really grab me/Today I need something more sub-sub-sub-substantial/A can of beans or black-eyed peas, some Nescafe and ice/A candy bar, a falling star, or a reading from Doctor Seuss”. Este de asemenea, una din piesele care amintește de anii de început, 1983-87, Murmur, Reckoning, Lifes Rich Pageant, perioadă celebră în viața formației pentru faptul că versurile nu prea se înțelegeau din cauza lui Stipe care nu știa să pronunțe cuvintele și bolborosea ceva acolo. Pe scenă, în 2007, Stipe a recunoscut că a căutat pe internet versuri înainte de concert și a găsit

Note: these lyrics are approximations, Stipe himself has no idea what he says

“The Sidewinder Sleeps Tonight” are aranjamentul meu favorit, viorile sună perfect, mai ales pe bridge, acolo unde găsim un pizzicato subtil, dar absolut de neuitat.

“Everybody Hurts” este probabil a doua cea mai cunoscută piesă a formației. Cu un mesaj anti-sinucidere – “When you’re sure you’ve had enough/Of this life, well hang on”, “Don’t let yourself go” – este, conform R.E.M., o melodie adresată adolescenților. Peter Buck afirmă că dacă îl întrebi pe Michael va spune că nimic din melodie nu este despre el, dar “I know that’s bullshit”. Stipe chiar a scris inițial “When everything is wrong, everybody hurts, even the singer of the song”. La sfârșit a luat decizia să nu o cânte așa. O mare parte din melodie este compusă de toboșarul Bill Berry, deși nu există tobe, fiind folosit în schimb un drum machine. Cât despre cât de eficient a fost mesajul anti-sinucidere, puțină lume știe că Automatic For The People este albumul pe care Kurt Cobain îl asculta când s-a sinucis.

Versurile albumului au fost puse întotdeauna sub umbra stării de sănătate și al comportamentului pe care Stipe l-a avut în perioada respectivă. Implicarea sa publică în campaniile legate de SIDA, alături de înfățișarea sa slăbită, faptul că ezita să apară în videoclipuri, melodiile centrate pe tema morții și misterul legat de orientarea sa sexuală au creat zvonul că el însuși ar fi suferit de HIV/SIDA.

Găsim mai departe “Monty Got a Raw Deal” și “Ignoreland”, două melodii care îmi plac foarte mult, în special ultima. Amândouă îl aduc în centru pe Bill Berry, un toboșar care la momentul respectiv era probabil unul din cei mai buni din lume. “Ignoreland” este plină de mesaje și sensuri politice – “Calculate the capital, up the republic my skinny ass./TV tells a million lies. The paper’s terrified to report/Anything that isn’t handed on a presidential spoon/I’m just profoundly frustrated by all this. So, fuck you, man. (Fuck ’em)”. Este de asemenea a doua melodie unde apare problema înțelegerii versurilor, de data asta cu un efect artistic evident.

“Star Me Kitten” are o atmosferă ciudățică și șoptită, unde toată atenția se îndreaptă către sex. Peter Buck spune că “It’s a real perverse love song, demented. It’s an endearing term. It’s not about cats”. Evident că nu, totul se încheie cu “I’m in your possession/So fuck me, kitten“, care era inițial titlul piesei, până când oamenii de la Warner Bros. au cerut să fie schimbat. Titlul nou ar putea avea legătură cu The Rolling Stones care au fost nevoiți la rândul lor să schimbe titlul “Starfucker” și au ales “Star Star”.

Urmează “Man on the Moon”, încă una din cele mai îndrăgite piese R.E.M.. Greu de crezut, dar și aceasta este vomit song, a fost trimisă casei de producție în ziua în care a fost compusă și înregistrată. Dedicată lui Andy Kaufman – “Now, Andy did you hear about this one?/[…]Andy are you goofing on Elvis?” – face aluzie la teoriile conspiraționiste legate de aselenizare: “If you believed they put a man on the moon”.

“Nightswimming” este una din cele mai frumoase melodii scrise de R.E.M., cu o linie de pian și o voce atât de calmă, ajutate de viori, care dau o stare de relaxare în cel mai profund și adânc mod posibil. Melodia de ascultat noaptea, fără doar și poate. Mike Mills își amintește povestea din spate – “It’s something we used to do back in Athens. Twenty or thirty of us would go skinnydipping at two in the morning – you know, build a fire and get naked. We were drinking and doing who knows what, and we could have gone to jail. Whereas now, no one does it any more…”. Colegul său Peter Buck are amintiri asemănătoare, dar duce discuția un pic mai departe – “We used to go swimming naked. It would be summertime, it would be 100 degrees, there’d be like 100 of us… We were all younger, it was pre-AIDS, so no one had this fear of sex. You’d assume what would happen and it did”. Există varianta ca anumite versuri (“It’s not like years ago/The fear of getting caught”) să fie referințe la SIDA, dar Stipe a afirmat că nu despre asta este vorba.

“Find the River” încheie albumul într-o notă tristă și calmă – “Watch the road and memorize/This life that pass before my eyes/Nothing is going my way”. Este varianta potrivită în care se termină toată povestea, versurile sunt minunate, iar vocile de pe fundal se completează de minune, deși atenție, Mills și Berry le-au tras separat, intenționat fără să știe unul de celălalt, ca apoi să vadă dacă se potrivesc.

Producător și inginer de sunet al albumului este Scott Litt, omul cu care R.E.M. a mai colaborat la alte cinci albume, cele mai bune ale lor. Materialul în ansamblu a fost lucrat în mai multe studiouri, în New York, Miami, Athens, Atlanta și New Orleans. Cel din urmă este studioul celebrului Daniel Lanois, omul care a făcut cele mai tari albume alături (decât) de Brian Eno, U2 și Peter Gabriel. Așa, la prima strigare. Pozele din booklet-ul lui Automatic for the People sunt făcute de Anton Corbijn, nimeni altul decât omul care a făcut pozele pentru The Joshua Tree și Achtung Baby. Iar pentru că nu există coincidențe, a și existat cândva supertrupa Automatic Baby, formată din Stipe și Mills alături de Larry Mullen Jr. și Adam Clayton din U2. Numele vine din combinația celor două albume apărute în perioada 91-92.

Automatic for the People este o capodoperă, un clasic, un vârf de maturitate al unei formații aflate în cea mai bună formă.

Deși nu sunt adeptul topurilor și ca să nu spun că este cel mai bun album făcut vreodată, pentru că e greu să spui asta, pot să recunosc fără dubiu că este albumul pentru care am cea mai mare slăbiciune. Chiar dacă or mai fi altele care îmi plac în mod special, niciunul nu mă gâdilă cum o face acesta. E și greu altfel, după ce am crescut și am învățat cum se folosește casetofonul cu casetele și cd-urile R.E.M. Lucrurile acestea nu se uită niciodată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.