Marissa Nadler în Control: melancolie muzicală de toamnă

70923594_10157793357341908_1381618999766286336_o

A venit toamna, septembrie e pe final, de câteva zile cerul insistă să se mențină în tonalități de gri și nopțile sunt suficient de răcoroase cât să nu prea mai vrei să te dai jos din pat dimineața. În atare context nu e deloc greu să se instaureze astenia melancolică de sezon. Pe care fie o negi, fie o îmbrățișezi.

Eu am zis să o îmbrățișez și m-am gândit că aș face asta cel mai bine cu fundal sonor adecvat. Așa că aseară m-am prezentat în Club Control pentru concertul Marissei Nadler.

Despre artista de 34 de ani din America, trebuie să recunosc, eu am aflat abia săptămâna trecută. Pentru că drumurile audio nu m-au dus la ea, nu pentru că ar fi nouă în branșă, având în vedere că s-a lansat încă din 2004 și are deja 9 albume la activ, ultimul fiind Droneflower anul acesta.

Tocmai pentru că nu o cunoșteam am fost tentată să o asemăn cu alte voci americane feminine ce se învârt în aceeași zonă, precum Sharon von Ette sau Angel Olsen, atâta doar că mai întâi a fost ea și apoi ele. Iar genul este undeva la intersecția dintre folk, indie, dream pop, uneori fiind descris și ca dream folk. Pe undeva mi-a amintit și de Chrysta Bell, pe care am văzut-o live tot în Club Control, tot la invitația Liveland, dar care merge într-un alt registru ca tonalitate și mai ales teatralitate.

Concertul din București a fost inclus în turneul actual nu știu exact prin ce context de evenimente, dar artista a părut foarte încântată că a ajuns și pe la noi, lucru pe care l-a mărturisit de cum a urcat pe scenă, la orele 21.00. Setup-ul a fost unul minimalist: ea cu chitara și Milky Burgess, prezentat ca “trupa”, în fapt omul de la bass, clape și voce pe alocuri.

E o prezență timidă și învăluită de mister Marissa. A stat toată seara ascunsă cumva în întunericul sălii, doar conturul obrazului stâng distingându-se în lumina reflectorului. A glumit, ne-a mulțumit și ne-a povestit, dar nu foarte multe și parcă de undeva de departe, din lumea ei eterică. Iar vocea contribuie din plin la misterul artistei. Oficial mezzosoprană, neoficial ciocolată topită. E învăluitoare, caldă și hipnotică. Are însă și o undă întunecată și bântuitoare, ce vine poate din dramele personale. Blue Vapor este despre cum “mi-am distrus viața”, a ținut să menționeze. Vocea molatecă și melancolică e contrabalansată de acordurile intense de chitară și bass, astfel încât nu cazi totuși total în visare, ci mai ai timp și să miști puțin din umeri sau șolduri, după cum simți. Eu asta am simțit, că trebuie să dansez și am dansat, pe Poison și pe For My Crimes și pe Firecrackers. Iar la final am avut parte și de un cover scurt după Save Me a Place de la Fleetwood Mac.

Concertul a ținut cu totul o oră și puțin, publicul nu a fost musai numeros, însă atmosfera a fost exact ce trebuia sau ce îmi trebuia. Un amic prezent a zis că preferă să asculte muzica asta acasă, că e cumva prea intimă pentru un spațiu larg, dar mie mi s-a părut numai bine așa cum a fost. Dar acum trebuie să te mai afli și pe aceeași lungime de undă cu muzica. Iar melancolia sonoră a Marissei a rezonat optim cu melancolia mea interioară.


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.