Luna Amară – Nord

nord

Una din puținele trupe românești care de la bun început s-a luptat prin muzică cu unele subiecte mai dificil de abordat și încă o face fără să cadă în desuetitudine este Luna Amară, care după un album scurt, cuprinzător și calm lansat acum doi ani își revizitează cealaltă extremă. De la titlu și artwork până la manifestul care a însoțit anunțul lansării, NORD își spune clar povestea întinsă pe 11 cântece: trăim o eră glaciară a umanității.

Pe parcursul audiției apar câteva teme recurente ce construiesc peisajul cumva apocaliptic. Dintre acestea, singurătatea și incapacitatea de a controla ceea ce se întâmplă în jurul nostru deschid albumul în Atât de simplu – piesă prin care descoperim că suntem niște simpli spectatorii unei vieți care cel mai probabil nu se desfășoară după placul nostru. Aici, conceptul de lumină este asociat unei expuneri nedorite a sinelui, care riscă să fie prins în tornada unei lumi care se mișcă prea repede și asupra căreia noi, ca indivizi, nu avem niciun fel de influență.

Tristețea și resemnarea din prima piesă se transformă ușor-ușor în disperare prin Insomnii, care debutează cu un fel de avertisment ce ține loc și de refren: înc-o dată să nu știi, doar o dată să nu fii. Ajutat și de tobele de pe fundal, mesajul se impregnează în memorie, urmând să rămână acolo pe tot parcursul melodiei. Toate versurile care urmează, împreună cu ecourile lor, vor trece prin filtrul acesta înainte de a putea fi digerate. Singurul element care întrerupe pentru puțin timp tumultul de gânduri dar accentuează teama de depersonalizare, este țipătul ce marchează bridge-ul piesei, urmat de un outro care bate din nou spre resemnare. Totul se stinge, urmând să repornească prin intro-ul cu influențe folk al celui de-al treilea extras pe single, Viu. Chitara acustică ținută în prim-plan nu rezistă prea mult, însă; fiind o intervenție scurtă, nu e timp de pierdut iar piesa explodează în alertă imediat ce prinde ocazia. Pe parcursul refrenului apar întrebări inconfortabile, dar necesare – ce-a rămas din noi? – și întunericul redevine prieten, în el nu ne expunem, nu devenim vulnerabili, nu ne pierdem.

Seria cântecelor ce vizează depersonalizarea continuă prin Nu știu, nu iau, nu sunt  – primul single, primul indiciu al existenței într-un oarecare viitor al albumului. Anxietatea pare a se fi transformat din nou în resemnare, dar pe parcurs descoperim că mai degrabă bate înspre o repetare a trecutului în încercarea de a evita pierderea sinelui. Totuși, tensiunea rămâne existentă și continuă, trecând spre Aleargă, așteaptă, care vine ca un reminder că nu ne confruntăm toți cu aceleași lucruri: unii încearcă să supraviețuiască și mai ales departe de acasă, oricare ar fi acel loc. Chiar dacă piesa poate părea o detașare de restul albumului prin diferența de optică pe care o oferă, până la urmă devine doar o lărgire a temei principale. Și aici apare motivul întunericului, care de data asta ia rolul celui mai important protector: al vieții, al încă unei șanse.

Ploi negre – una din puținele dăți, dacă nu cumva singura, când se aude un pian într-o piesă de la Luna Amară. Acest scurt fragment de pian, împreună cu trompeta-trademark, păcălesc urechea printr-un intro jazzy,  care ușor se dizolvă în armoniile de chitară obișnuite. De aici nu mai există scăpare, melodia abordând un subiect care n-are cum să fi ocolit pe cineva: regretele. Regrete a ceea ce nu am făcut, regrete a ceea ce nu am putut face, regretul faptului că deși părem să avansăm, rămânem totuși mult mai în urmă decât ne-am dori să fim pe anumite planuri.

O temă pe care o întâlnesc tot mai des în muzică și pe care mă bucur s-o regăsesc și aici este cea din Om, aceasta conținând un mesaj adresat următoarelor generații, care acum sunt văzute ca fiind cele mai vulnerabile în fața haosului ce ne înconjoară, dar care trebuie protejate, printre altele, pentru că în ele rămâne speranța că într-o zi va fi mai bine. Adresarea directă din versuri denotă această intenție de a proteja, de a fi un umăr de sprijin la nevoie, dar – atenție! – fără a controla viața altcuiva, fără a lua decizii esențiale în locul altora, lăsându-le loc să greșească și să învețe.

Cred că Respiră un început este cea mai bună continuare a piesei, fiind o altă ușoară tendință spre optimism: cineva te îndeamnă să  întrerupi cercul vicios pentru o secundă, să respiri, să te regăsești și abia apoi să te întorci în lume. După contactul cu lumea nebună, goală și în care totul se mișcă mult prea repede, detașarea sugerată și sprijinul oferit în refren sunt necesare pentru a rezista încă unei zile de luptă.

Chiar dacă Folclor este încă o piesă-cheie în discografia Luna Amară și rămâne de actualitate, s-a simțit nevoia de ceva nou, care să fi ieșit fără ca furia să fi avut timp să se răcească, iar astfel a apărut Focuri. Un viitor imn de revoltă mult mai înrădăcinat în realitate și mult mai direct decât strămoșul său, își desfășoară mare parte din idei prin câteva strofe de rap, cu două versuri scoase în evidență ce vor fi strigate mult timp de-acum încolo: poate punem focuri în loc de lumânări, dar mai ales laitmotivul toate guvernele și toți președinții.

Legături se formează din nou în Tăcerea, care poate fi considerat cealaltă față a predecesorului său pe album, pe care se vede din nou resemnarea. În încercarea de a masca anumite frici, în jurul nostru am construit o lume hiper-artificială, care dă un fals sentiment de protecție, pentru că nu ne mai simțim vulnerabili în fața naturii, dar fără să ne dăm seama suntem la mila altor oameni.

Povestea se încheie în Ești tu, care trece prin toate stările prezentate de-a lungul albumului: oboseală care îngroapă disperarea, deznădejde, foarte puțină speranță, acestea cumulându-se în furia întrebării „cum am putut lăsa toate astea să se întâmple?”, indiferența fiind principalul inamic, iar suma indignărilor este o singură frază: nu ai cum să nu știi cum e când tu nu ești tu.

Nord a fost făcut pe parcursul a mai mult de un an, fiind lăsat să se concentreze, cum ar trebui să fie orice album greu de făcut, greu de digerat, dar atât de necesar tuturor.

 

9.3
Loviturile lirice sunt din ce în ce mai subtile și mai puternice pe măsură ce trece timpul, iar muzica ce le împachetează e din ce în ce mai bine făcută.

Bile albe

  • Este un album atât de bine închegat din punct de vedere al temelor încât ar putea fi considerat de-a dreptul conceptual.
  • Instrumentalele sunt probabil cele mai bune ale lor, un rol foarte important jucându-l noul chitarist și programming-ul.

Bile negre

  • Mi-ar fi plăcut, totuși, ca povestea albumului să se desfășoare mai liniar, avansând mai treptat prin subiectele care sunt dispersate prin tot materialul.
  • Pe alocuri, piesele se pot confunda între ele.

Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.