Nick Cave and The Bad Seeds – Skeleton Tree
E momentul să fac mărturisiri. Niciodată, dar niciodată nu m-am dat în vânt după Nick Cave. Ok, admit oricând că e un mare artist și un muzician super original, daaaar nu ne-am suprapus în niciun fel și deloc. Am încercat, nu s-a putut. Am luat Skeleton Tree și l-am ascultat ca și cum nu știam cine cântă și m-a gâdilat diferit.
Este, din păcate, încă un album inspirat de moarte, asta pentru că băiatul de 15 ani al lui Cave a murit în timp ce grupul lucra la album. Evident că un asemenea eveniment a cântărit enorm pentru atmosfera în care intri ascultând muzica.
Te lovește un sunet unic, complex, cu efecte și sintetizatoare de tot felul, cu linii de vioară și pian care te bântuie și îți intră pe sub piele. Versurile sunt superbe, găsești ritm și rimă în fiecare literă și totul se potrivește ca într-un mare puzzle. Nu mă așteptam să îmi placă atât de mult. Highly recommended.
Norah Jones – Day Breaks
Filmul My Blueberry Nights m-a ajutat să descopăr acum mulți, mulți ani două voci senzațioanale – Norah Jones și Cat Power. Cea din urmă scoate în 2006 un album care m-a obsedat multă vreme. Ascultați The Greatest. Cu toate acestea, astăzi ne interesează altceva.
Day Breaks este al șaselea album scos de Norah Jones. Reprezintă o întoarcere la forma din 2002 cu care a dominat total anul muzical, luând cinci Grammy-uri, printre care Album of the Year, Record of the Year și Best New Artist.
Un album emoțional și sincer pe care găsim elemente de tot felul combinate într-un soi de jazz numai bun de pus în urechi. În metrou, în tren, la un ceai sau pur și simplu cutreierând străzile fără destinație sau scop. Iată ce înseamnă să te regăsești ca artist prin muzică.
Otherside – Neverending
Otherside este un grup din București cu un live de senzație. Vânați concertele lor și duceți-vă neapărat. Eu i-am văzut în Control anul trecut prin septembrie și am rămas mască, nu știu cum se face că mi-a plăcut atât de mult și este încă atât de proaspăt în memorie încât am impresia că parcă ar fi fost ieri.
Formația este formată din Viky Red la voce și clape, Hanes Radu la tobe și Radu Anghel la bass. Cum ai putea să descrii muzica lor cel mai bine? Dacă mă iau după bandcamp – electronic future bass neo-soul electronica funk groove underground.
Este departe de muzica pe care o ascult eu în mod normal, dar nu poți trece ușor peste un album atât de simplu, plin de energie și care sună atât de bine. Aș spune că este un proiect unic în România, ca trăire și calitate, dar cu un public prea la început de drum.
PJ Harvey – The Hope Six Demolition Project
Am impresia câteodată că PJ Harvey e de când lumea. Are 47 de ani, dar la câte a făcut până acum ar trebui să aibă vreo 150. Puține persoane pe planeta asta întruchipează mai bine sensul deplin al cuvântului artist. Pe lângă muzică, scrie poezii, apare ocazional în filme, sculptează, desenează, pictează. Le face pe toate.
The Hope Six Demolition Project este al 9-lea efort solo pentru Harvey. Are în medie cam un album la doi ani din 1992 încoace. Este singurul muzician cu două premii Mercury în vitrină. În rest, nu a fost și nu este o figură prea răsfățată pe scena internațională. Ca fapt divers, are în total la BRIT și Grammy 15 nominalizări, fără să câștige vreodată. Mă rog, sincer cred că d-aia nu mai poate ea.
Cel mai recent material este plin de sensuri politice și sociale, inspirat de călătoriile sale de-a lungul anilor în Kosovo, Afghanistan și Washington D.C. Faptul că este înregistrat în sesiuni deschise publicului mi se pare o idee bestială. Lumea vine, lasă totul la uşă, telefoane sau aparate foto, ascultă şi vede cum se face un album, se duce acasă cu amintirile şi poveştile care fac mai mult decât o amărâtă de poză cu telefonul. Cât de tare. Luaţi de ascultaţi.
There are no comments
Add yoursThis site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
Related Articles