Fink în Control: despre schimburi de energie pozitivă

IMG_4484

Trupa Fink nu este la prima descindere în București. Primul concert a avut loc în 2015, pe când trupa promova albumul Hard Believer și începea să intre pe radarul mai puțin avizaților, odată cu lansarea hitului „Looking Too Closely”. Exista și la vremea respectivă un fan base, dar în ultimii doi ani acesta a crescut. Astfel că, la concertul de sâmbătă seară din Club Control, ce a făcut de data aceasta parte din turneul de promovare al recent-lansatului album Resurgam, biletele s-au epuizat de ceva vreme, iar entuziasmul general a fost clar mai mare – oamenii ieșind din case în ciuda vremii deloc prielnice.

Nu doar audiența s-a înmulțit de la ultima cântare, ci și trupa. La formula clasică formată din Fin Greenall, Tim Thornton, Guy Whittaker și Chris Nicholls s-a mai adăugat un al doilea toboșar (al cărui nume pare a fi însă ascuns online-lui) așa că sâmbătă seară mica scenă din Control a fost practic arhiplină. Asta au remarcat și membrii trupei, foarte încântați să aibă ocazia de a fi așa de aproape unii de alții și făcând tot soiul de glume în acest sens. Buna dispoziție a fost clar la ordinea serii. Fin a vorbit o grămadă cu publicul, ne-a povestit cum au făcut 26 de ore de la Kiev până la București, dar și cum a meritat efortul din plin pentru că-s tare bucuroși să cânte pentru noi. Și se vedea asta pe fețele lor, oamenii zâmbind practic încontinuu.

Ca și la concertul din 2015, setlistul a fost același ca în restul turneului; când l-am întrebat pe Tim Thornton despre asta după concert, mi-a spus că nu prea fac schimbări, pentru că intră într-un anumit flow și le este bine acolo. Deloc surprinzător, cam o treime din piesele cântate sunt de ultimul album. De la „Not Everything Was Better in the Past”, piesa pe care Fin a comentat cum că uneori face lucruri ce unora le pot părea învechite, unul dintre ele fiind cititul, la „This isn’t a Mistake”, la care a adăugat că el nu crede în noroc, ci că toate lucrurile se întâmplă pentru un motiv, la „Godhead”, pe care ne-a avertizat că vor face un jam session serios și s-au ținut de cuvânt. Nu au lipsit nici piesele mai vechi și cunoscute precum „Warm Shadow”, „Perfect Darkness” sau „Looking Too Closely”, ce au sunat însă ușor diferit față de variantele originale, beneficiind de momente de intensificare vizibilă, mai ales către final. Pentru că acea a doua tobă nu a fost introdusă în mix degeaba, ci ca să potențeze și să amplifice forța transmisă și, după cum a remarcat amuzat solistul, să îi lase fără auz pe cei din primul rând.

La bis, am avut parte de „Biscuits”, pe care Fin a cântat-o singur cu chitara, glumind că este o piesă pentru o zi de muncă, dar e ok, pentru că a duminică nu lucrează nimeni, și de „This is the Thing”, despre care ne-a spus că au compus-o la ei în dormitor acum 10 ani și încă li se pare ciudat să o cânte în fața unui public.

Cu ce am rămas eu de la concertul acesta, dincolo de muzică, a fost o stare pozitivă. Când oamenii de pe scenă se simt bine și vezi acest lucru pe fețele lor, nu ai cum să nu zâmbești la rândul tău din fața scenei. Iar când ei văd că tu te distrezi și te bucuri de muzică, trăiesc și ei emoția alături de tine. E un schimb de sentimente și energii pozitive ce merge în ambele sensuri, un cerc vicios al fericirii muzicale, care face uneori chiar mai mult decât experiența acustică efectivă.


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău