6 – 9

a1717438612_16

Acum ceva timp m-am lovit, într-o noapte, ascultând un post de radio nedefinit (cel puțin de mine) de sintagma „ispravă discografică”, pe care am considerat-o din start ca fiind potrivită pentru a descrie ceea ce mă pregăteam să aștern aici.

Despre această ispravă, pe numele ei Solo Together, am mai tot vorbit într-un fel sau altul. Ca un long story short pentru neinițiați, membrii și sunetistul trupei byron au decis, într-o pauză de la compusul „la grămadă”, să-și facă fiecare albumul său propriu. Această inițiativă, prima de acest tip desfășurată pe pământ românesc, a fost, printre altele, o ocazie foarte bună pentru noi, ascultătorii, de a vedea ce se găsește în capul fiecăruia când e lăsat singur.

Probabil albumul care este în cel mai evident mod conceptual dintre cele cinci lansate este 9 al lui Sergiu „6fingers” Mitrofan, de data aceasta autoredus la titulatura de 6 (a se citi românește), pentru a păstra simetria cu titlul albumului. Titlul sugerează cele 9 piese, toate purtând numele unei culori: cele șapte ale spectrului vizibil, plus încă două, roz și negru, care se pot încadra în variațiuni pe teme de tipul „cum ar trebui să vedem lumea” vs. „cum vedem de fapt lumea”.

Albumul începe cu Roșu, care s-a întâmplat să fie primul și momentan singurul single lansat până acum și totodată și cea mai dură piesă. Pe lângă intensitatea sonoră conturată de zgomotele ce aduc a alarme și cuvintele trecute prin portavoce în drum spre microfon, și versurile conferă o anumită greutate prin faptul că fac o analogie orwelliană între animale și societatea începutului de an 2017. Pentru context, fiecare prim single din „Solo Together” a apărut în contextul protestelor din februarie.

De aici, situația devine nu neapărat mai calmă, dar mai blândă sonor, zgomotul fiind abandonat în favoarea unei abordări cu tendințe spre acustic. În Oranj încă se păstrează contactul cu realitatea imediată a perioadei în care albumul a fost compus, prin referințe la conducătorii aici descriși ca „bufoni” sau „clovni importanți și posaci” și la știrile false, alcătuite pe baza unor „fapte alternative”. De asemenea, ideea principală este cea a scăpării de o realitate mascată de un decor șubred din „fum și carton”, inspirată prin prezența pastilei albastre (cea recomandată de autor) și a celei roșii, scoase din Matrix. Toate astea se desfășoară pe un fundal muzical ce pare inspirat de rock-ul românesc mai vechi și, pe alocuri, chiar și de muzica country. Supremația chitarei în linia melodică merge mai departe în Galben, o piesă mult mai simplă, care ar putea să descrie un tur ghidat prin viața de apoi. Aici, așa-zisul eu liric se adresează unui suflet buimac de schimbarea de peisaj prin care tocmai a trecut și împovărat de regretele rămase înainte de plecare, care nu știe încotro s-o apuce dar care, din fericire, își găsește un îndrumător.

Verde face notă discordantă față de piesa lăsată în urmă (semn al trecerii la culorile reci ale spectrului, poate?), fiind ceva mai upbeat, cu un ritm mult mai consistent îmbrăcat în mare parte în clape de tot felul și de clavietă. Cred că asta e piesa de pe album la care titlul este alegerea cea mai evidentă fără a se regăsi în text, pentru că Sergiu se pune oarecum în pielea/scoarța unui copac, impasibil la ceea ce se întâmplă în jur, într-atât de mult încât ar putea ajunge să-și ignore propria mortalitate, fiind „îngropat de viu” într-o realitate pe care n-o poate altera în mod direct. Pe lângă asta, melodia se încheie cu un vers ce pare o intenție de a (se) motiva: răsturnat, nu prinzi rădăcini.

Tempo-ul începe să coboare din nou în Albastru, singura scăpare strict instrumentală de pe acest album. O piesă scurtă și apăsătoare, cu un aer jazzy, construit în mare parte din pian și tobe, cu adiția a ceea ce pare a fi „pieptenele cu hârtie” pe care Sergiu îl menționează în sumara descriere a albumului. Observând că se află fix la mijlocul albumului și având în vedere ce urmează, putem considera că este un interludiu a cărui atmosferă se intensifică și trece parțial în Indigo – o piesă la fel de dark și chiar și mai jazzy, dar cumva mai relaxată. Asemănările cu un jazz murdar asezonate cu clavieta distorsionată formează decorul perfect pentru versurile ce aruncă în fața ascultătorului decadența în care mai toți ne mințim că trăim, închiși în capul nostru, temându-ne de lucrurile de care ne-am putea lovi dacă facem un pas sau doi afară; un afară unde trăiesc și alți oameni, care momentan sunt „în alt film” sau „cranii pe rafturi” care „ne măsoară sever.”

Latura calmă a albumului își atinge apogeul pe Violet, în care soundscape-ul (care în a doua jumătate a melodiei se dezechilibrează puțin) și versurile alcătuiesc o imagine sinestezică a unei liniști interioare, găsită la capătul lumii, fie că acesta este real sau doar în capul muzicianului/ascultătorului, dar care se pregătește să cadă în orice moment. Titlul se regăsește sub forma ultimului cuvânt spus (fiind mai degrabă spoken word decât cântat în adevăratul sens al cuvântului), până la care este necesară construcția unui întreg peisaj aflat într-un punct geografic fix și care conține elemente ce nu lasă imaginația ascultătorului să fugă prea departe, în tandem cu intenția de a arăta exact cum arată/se aude/miroase liniștea pentru compozitor.

După ce a găsit capătul curcubeului, artistul trece la probleme mai serioase. În Roz este prezentată întocmai ideea de „ignorance is bliss”, din perspectiva unei persoane care a văzut exact unde se află luminița de la capătul turneului. Aceasta poartă un dialog cu un alter-ego neștiutor pe un fundal alcătuit doar din clape și tobe, cu câteva build-up-uri aparente, care conchid cu încercarea celui enervat de faptul că știe când se termină totul de a vedea din nou viața ca înainte, folosindu-se de așa-zișii ochelari roz.

În ultima piesă se găsește contrastul principal între versuri și linia melodică, Gri fiind culoarea principală dintr-un loc care seamănă izbitor, întâmplător sau nu, cu Bucureștiul zilelor noastre, chiar cu toată țara pe alocuri. Locuitor al Bucureștiului fiind, Sergiu Mitrofan enumeră o serie de factori care îl enervează în viața de zi cu zi și își exprimă până în ultima secundă revolta internă față de defectele mediului în care trăiește, toate astea pe un fundal sonor relaxat și relaxant, în care chitara își ia din nou locul în prim-plan.

9 este simultan o modalitate de descărcare și de revoltă și în același timp un wake-up call la adresa ipocriziei de care suferim prin natura comodă cu care ne-am născut, a acestui „merge și-așa” de care suferim din cauza fricii de a ne confrunta cu realitatea aflată în afara cutiilor noastre craniene.

8.5
Un album inconfortabil, care devine mai digerabil și parcă mai consistent după câteva ascultări

Bile albe

  • Albumul prezintă o gamă variată de sound-uri, care scot ascultătorul din orice zonă de confort în care s-ar afla
  • Conține construcții sonore solide dar minimaliste, alcătuite din puține elemente.

Bile negre

  • Există treceri fluide de la o melodie la alta, dar pe alocuri apar discrepanțe foarte mari.

Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău