Dark Bombastic Evening 2017, ziua 2

20617034_10155665782611908_4673804810596153970_o

Diminețile la Dorobanți sunt leneșe – asta dacă ai norocul să fi reușit să-ți pui cortul la umbra copacilor. Dacă ai ajuns mai târziu și n-ai mai prins loc la umbră, diminețile la Dorobanți sunt leneșe și somnoroase, ora de trezire fiind invariabil undeva pe la 9 dimineața. Partea bună e că barul local are o cafea foarte satisfăcătoare, iar decorul Grădinii Termale oferă numeroase locșoare umbrite unde poți strecura un șezlong (varianta deluxe) sau o păturică (varianta light, pentru cine n-are chef să stea la vânătoare) pe care poți picoti în liniște. Sau poți să stai să citești, să te bălăcești în cele trei piscine sau să mănânci mici cu muștar – nimeni nu va judeca. Ar fi și absurd, la urma urmei vorbim de unul din puținele locuri de pe Pământ unde poți vedea metaliști în slipi și bermude de plajă, dacă nici asta nu e emblema open mindedness-ului atunci nu știu care ar putea fi.

S-ar putea scrie mult fie și doar pe seama întrepătrunderii spiritului DBE (și a spiritului dark / metal în general) cu locul de desfășurare ales; firește, există o grămadă de locuri inedite în care s-au făcut evenimente de gen – cetăți, peșteri, muzee, toate cu o anumită încărcătură istorică și simbolică, dar asocierea fățișă cu genul ăsta de „distracție” la piscină, super light, solar, fără pretenții de întunecime sau vreun pretext ezoteric este incredibil de revigorantă. Există un singur precedent la care mă pot gândi acum, și e în cu totul altă ligă – croaziera 70000 Tons of Metal care e basically un festival de metale pe un vapor în Caraibe, cu tot ce presupune asta. Mă bucur că a existat un eveniment de genul ăsta și aici (ba chiar aș spune că a fost unic prin partea asta de Europă) și cumva nu mă miră că DBE și oamenii din spatele său au avut curajul și, cinstit vorbind, nebunia de a deschide acest drum.

Și totuși, pentru a reveni pe tărâmuri subterane întunecate, să nu uităm de unde își ia Grădina Termală energiile – tot din underground, ba chiar în cel mai literal mod. Ia uite cum se închide cercul până la urmă :)

Ziua a doua de DBE 8 a fost închinată în exclusivitate unor muzici mai puțin zgomotoase, parte dintr-o încercare asumată de a reveni într-o matcă „dark” ceva mai largă – de unde ultimele ediții avuseseră tendința de a coti din ce în ce mai tare spre metal. Nu că aș vedea vreun lucru rău în asta, departe de mine gândul, dar e într-adevăr bine să ținem minte că întregul concept a pornit în 2009 cu artiști mai degrabă din zona neofolk / martial. Sigur, Dark Bombastic Evening a devenit rapid o entitate liberă de vreo asociere rigidă cu vreun gen muzical, iar cultivarea diversității ăsteia aș spune că e unul dintre principalele merite ale organizatorilor (și, de ce nu, ale ascultătorilor care au rezonat an de an cu lineup-urile propuse).

Și totuși, probabil printr-un bias personal la nivel strict de gust, am simțit această zi ca având o „încărcătură” destul de redusă. Arc Gotic, veritabili veterani ai scenei timișorene underground cu 25 de ani de activitate sub acest nume (și ceva mai puțini abordând actuala direcție tributară post punk-ului clasic) au dat un start corect și elegant festivităților, chiar dacă i-am resimțit cumva rigizi și distanți. Mult mai captivanți i-am găsit pe Cyanna Mercury, veniți din Grecia via Serbia unde au stat câteva ore să plătească o amendă de circulație. Printr-un brand destul de particular de dark rock, divers și cu câteva influențe tare faine (o aromă progressive pe ici-colea sau niște melodii etnice plăcut asamblate cu sound-ul de ansamblu), oamenii au reușit să mențină atenți destul de multă lume pentru ora la care cântau – era vreo 8 seara iar soarele ne bătea încă în cap. Anul trecut au scos un album care se cheamă Archetypes și pe care îl recomand pentru minim o tură; de când m-am întors l-am luat un pic pe sărite și e super entertaining, ascunzând parcă niște întunecimi reci și nebănuite sub o aparență rock’n’roll destul de straightforward. Îmi pare rău că au avut de suferit de pe urma întârzierii de pe drum, trebuind să-și scurteze setul, dar poate e un semn că vor face o revenire în curând pentru a-și face de cap cu adevărat, în stilul Spurv. Ar fi minunat.

A venit apoi rândul minunaților Esben and the Witch, veritabil uragan deghizat în trio prietenos și timid. Bine, solista Rachel Davies numai timiditate nu inspira când se întorcea cu basul spre amplificator dezlănțuindu-se în straturi peste straturi de feedback, dar vorbim de o impresie generală aici. Și ei au avut de suferit de pe urma întârzierii programului, și de asemenea mi-ar plăcea să-i revăd într-un cadru care să le permită o mai mare desfășurare. Mi se par unul dintre cele mai demne de urmărit grupuri europene pe filiera lor din prezent, iar albumul de anul trecut, Older Terrors, i-a dus în niște locuri în care le șade foarte bine, cu niște construcții lungi, evocative, întinzându-se către post rock (chiar cu niște idei neofolk, aș îndrăzni), dar păstrând din aromele sludge și oculte pe care le-au avut dintotdeauna. O plăcere de văzut live, energici dar spirituali, violenți dar reținuți, cu „Sylvan” trezind fiori și reducând la tăcere niște sute de oameni sub pavăza unei Luni aproape-pline.

Ce a urmat până la final mărturisesc că nu m-a încălzit neapărat așa cum aș fi putut spera, dar repet, chestiune de gusturi. Soror Dolorosa mi s-au părut mai degrabă ocupați cu revitalizarea unui stil și a unei atitudini decât neapărat sinceri, deși reprezentația le-a fost ireproșabilă. Solistul Andy Julia (altminteri toboșar activ pe scena black metal underground franceză și un fotograf împlinit, cu niște proiecte și colaborări foarte mișto) canaliza niște vibe-uri undeva între Jim Morrison și Ville Valo (sigur, fără a-i conferi mari merite de originalitate acestuia din urmă), iar întregul ansamblu avea o aură de tribut către niște vremuri trecute, gothic-optzeciste, idealizate printr-o lentilă modernă. Bineînțeles, e aici o grămadă de istorie muzicală de care habar n-am (întreaga scenă francofonă de cold-wave care cu siguranță le-a stat drept inspirație și influență), așa că nu mă erijez în vreun cunoscător – cu siguranță au fost un live act care a atins fix butoanele potrivite pentru mulți dintre cei prezenți.

Of the Wand and the Moon au venit, plăcută surpriză, în componență de full band – de unde până acum am avut parte de show-uri Kim Larsen solo și cam atât. Molcomi, melodioși și super prietenoși (de altfel îl puteai vedea a doua zi pe Kim hanging out cu gașca bine-mersi prin zonele de lounge), au oferit un show neofolk plăcut și… cam atât. Poate aveam niște așteptări prea mari văzându-i în echipaj complet, dar am rămas cu sentimentul că parcă one-man show în 2009, hăăăt la primul DBE, a fost cu totul o experiență mult mai intimă și mai intensă. Poate n-am fost eu acordat la vibe-ul general, nu exclud, dar n-am vibrat prea tare nici măcar la emblematica „I Crave For You” care a fost în top 5 piese cu care descopeream genul acum mulți ani. Mă bucur totuși că au revenit și că există în continuare activitate dinspre ei. Bonus – au fost prima trupă din întregul festival care a folosit visuals.

Despre Motorama auzisem diverse și mă așteptam sincer la altceva – nu știu neapărat la ce, dar am avut parte de un grup foarte cuminte ca imagine și atitudine (mai ales după Soror de mai devreme) care a prestat corect un post-punk revival ca la carte, evocând – inclusiv prin proiecții – o atmosferă cumva est-european nouăzecistă. O alăturare interesantă de altfel, dar nu suficient cât să mă țină cuplat pe parcursul unui show întreg la o oră destul de înaintată după o zi lungă. La fel, sunt sigur că foarte mulți au gustat din plin ce se petrecea, știu că sunt un grup foarte apreciat în general, dar cumva mie nu mi-a funcționat conexiunea.

Și a fost seară, și a fost dimineață. Ziua a doua.

[Sper că până la urmă n-a avut loc în vreuna din seri integrala Tenhi noaptea la piscină așa cum se povestea aici, căci ar însemna că am ratat-o și nu mi-aș ierta asta prea curând.]


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău