Swans și Little Annie în Control: ritualul de joi seara

12 – _MG_8087

Read the English version

Voiam să văd Swans live. Am trecut pe lângă ei de foarte multe ori și, deși nefamiliarizat în vreo măsură relevantă cu output-ul lor de studio, mă bazam pe poveștile pe care le auzisem de la cei din jur: „N-are mare legătură ce fac live cu ce e pe album. Dar vezi că o să-ți țiuie urechile trei zile după aia”. Părea că sunt genul de trupă în jurul căreia se țes legende, iar asta mi se pare fascinant; acum câteva decenii era la ordinea zilei pentru toată lumea, bineînțeles, prin natura vremurilor, dar în era în care toată informația e peste tot și toți suntem niște mici narcisiști overshare-uitori, Swans pare că sunt printre puținii artiști care mai păstrează încă din aura aia greu penetrabilă de mister, care încurajează zvonuri și legende urbane care mai de care. Iar asta e o realizare mai mare decât am putea fi înclinați să le dăm credit.

Înainte de Swans, în Control, a fost Little Annie. O alăturare stranie din punct de vedere strict muzical, dar complementară cumva la un nivel conceptual. Aidoma tartorelui Swans Michael Gira, și Little Annie e un personaj veritabil. Măruntă, potrivit numelui, însoțită de pianistul Paul Wallfisch care avea să urce apoi pe scenă cu main act-ul serii, Annie ascunde parcă sub aparenta-i fragilitate întreaga înțelepciune a lumii – acea înțelepciune cinică născută din durere, resemnare și abandonare – dar și o doză semnificativă de căldură lumească. Annie are nenumărate povești despre ea și despre alții; nici nu știi care e granița dintre ea și lume, uneori, de ca și cum ar internaliza toate lucrurile care se petrec în aceasta pentru a ține viu un foc interior, pentru a avea noi și noi lucruri despre care să-ți povestească.

Muzica ei se unduiește grațios undeva între jazz, dark cabaret, freak folk, gravitând întotdeauna în jurul vocii ei obosite dar melodioase, cu adâncimi surprinzătoare și un fel aparte de a lăsa vocalele să se închidă în cuvintele pe care le spune. Mi-a mers la suflet cu niște bucăți pe care nu le-am regăsit ulterior concertului (probabil piese viitoare?), vorbind despre „if onlies” și ce ar fi fost cu noi dacă eram alți oameni. La final de tot, când mai toată lumea plecase după Swans și sala mare din Control era aproape pustie, Annie stătea în mijloc îmbrățișându-se și făcând poze cu cine dorea.

Little Annie a fost excentrică, magnetică și fermecătoare.

And then there were SWANS.

foto: Năluca

Swans au cântat două ore și jumătate și a fost una dintre cele mai viscerale experiențe de concert prin care am trecut. Prima piesă a început la 22:02 și s-a încheiat roughly pe la 22:37. Din toată durata concertului, cam 60% a constat din momente de build-up; lucru benefic, pentru că erau momentele în care puteam să ascult sunetul raw, fără filtrul dopurilor de urechi pe care le luasem la mine just in case. Speram să nu le folosesc, dar le-am folosit – în momentele de descătușare instrumentală nu puteam rezista fără ele mai mult de un minut, două până să încep să simt o durere acută. It was amazing.

Ar putea suna ca un teribilism de neam prost (hai să-i dăm blană să fie gălăgie, hăhăhă) dar intenția Swans este, bineînțeles, mai inteligentă de atât. Nu-mi permit să spun că am intuit-o în totalitate, dar cred că are de-a face cu o oarecare ritualizare a actului artistic. Gravitând în jurul personalității impunătoare a lui Michael Gira, care dirija deloc discret întregul ansamblu, cei șase Swans arătau mai puțin a formație rock cât a prelații unui cult bizar săvârșind un ritual modern. Pattern-urile care se repetau minute la rând cu o intensitate din ce în ce mai mare încurajau la meditație, ademenindu-te într-o stare de semi-transă. M-am uitat la un moment dat în jurul meu și erau zeci de oameni cu ochii închiși care lăsau muzica să treacă prin ei, permițându-i să trezească cine știe ce călătorii întortocheate în spatele pleoapelor. Mereu m-am gândit că o operă de artă nu e niciodată completă fără a fi trecută și prin filtrul publicului, până când forul interior al unui receptor nu o descompune și o reconstruiește la nivel de semnificație, transformând-o în ceva cu greutate la nivel personal. Iar când acea operă se petrece în timp real în fața ta și te plesnește peste față la cel mai propriu mod, experiența de a o recepta e cu atât mai directă, mai personală și mai cathartică – poate chiar și pentru cei care o săvârșesc.

foto: Năluca

foto: Năluca

N-ai cum să pui o etichetă pe ce fac Swans live. E o călătorie. Uneori suna jazz, alteori doom, uneori armonios, alteori profund disonant. Vocea lui Michael, ca o incantație dintr-o lume paralelă, se agăța uneori de scheletul instrumental și îl îmbrăca în dimensiuni aproape ezoterice. Părea că și pentru el e un fel de ritual, și își asuma asta – în special prin gestul iconic pe care-l mai făcea uneori, cu palmele tremurânde îndreptate spre public și spre ceilalți membri, de ca și cum ar fi canalizat cine știe ce energii, cine știe ce cunoaștere. Din lumea supranaturală a ficțiunii lui Lovecraft avem conceptul de „Eldritch Abomination”, „a type of creature defined by its disregard for the natural laws of the universe as we understand them”[1]. Dacă ar fi să descriu universul sonor Swans printr-un singur concept, ăsta ar fi.

M-a întrebat mai multă lume, după concert, dacă mi-a plăcut și nu am știut ce să spun. Am plecat din Control obosit și răscolit, dar nu știu dacă mi-a „plăcut” în accepțiunea generală a cuvântului. E greu să spui că „ți-a plăcut” despre ceva atât de extins și de intens. Pare un cuvânt de jucărie, naiv și infantil, în comparație cu vastitatea experienței pe care ai trăit-o. Ți-a lărgit orizonturile? Da, cu siguranță. Te-a făcut să simți lucruri? Da, atât psihologic cât și fizic; admirație, șoc, seninătate, tulburare, repulsie, durere. Ai mai vrea o dată? Probabil.

foto: Năluca

foto: Năluca

Ca o anecdotă amuzantă, am pus și eu ca omul pe Instagram o poză de la concert. La câteva minute am primit acest like.


Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău