Nava Mamă / Pinholes – Sputnik EP

a3182656776_10

După o perioadă de concerte prin țară și teasing moderat, Pinholes și Nava Mamă au hotărât că ar fi potrivit să iasă din nou în lume cu ceva concret, și anume un split EP. Materialul e cam scurt, dar esențial aș spune, deoarece aduce față în față cele două trupe și creația lor, la fix pentru o analiză – fie că aceasta este făcută de către cei doi subiecți colectivi care au fost implicați sau de cineva din exterior. Sputnik, pe numele său, creează o paralelă inconsistentă între cele două entități muzicale. La început ele par bine delimitate, dar încep să se intersecteze din ce în ce mai accentuat pe măsură ce ascultătorul se adâncește în actul audiției iar atenția se concentrează asupra fiecărei piese din puzzle; pentru acomodarea cu noul trebuie depășite câteva expuneri necesare.

Titlul materialului discografic, care trimite cu gândul la primul satelit artificial ce a orbitat în jurul Pământului, se află într-o relație  semantică cu numele formației care îl deschide; atât Sputnik, cât și Nava Mamă sugerează ideea de explorare a spațiului cosmic de către un corp care nu provine de acolo. Această explorare începe amenințător, și poate puțin ironic, cu „Ultimul Sfârșit al lumii”. Piesa debutează cu tobe calme, pătrunzătoare, care cu câteva excepții se păstrează constante de-a lungul jumătății lor de EP, și un riff de chitară parcă gândit astfel încât să ți se lipească de nervul cohlear. Melodiile celor de la Nava Mamă se remarcă prin momente de forță maximă înconjurate de build-up-uri menite să sporească anticipația ascultătorului. Aici ies în evidență versurile care exprimă o necesitate de a primi răspunsuri împinsă până la limita disperării: „Bagă-mă-n seamă (…) Spune-mi dacă doare”, urmate îndeaproape de cele care mențin aerul apocaliptic inspirat încă din titlu: „Lumea o să vadă/ Lumea o să piardă/ Lumea o să urce/ Și lumea o să cadă”, moment după care piesa rămasă în principal instrumentală urcă și coboară treptat spre final.

„BRVSTVRI” se simte că este o compoziție mai veche, în principal datorită faptului că prima parte a cântecului este condusă de clapa lui Iulian, trăsătură care se regăsește din plin pe albumul de debut al formației. Aici, primul gând recurent este „cred c-o să mă doară”, care reprezintă începutul și ține loc de bridge, presărat fiind printre versurile ce dau pe-afară de mixed feelings. În primul vârf al piesei, spre care conduc bridge-ul antemenționat și refrenul, laitmotivul se schimbă în „cine face focul”. Ulterior, în prima prăpastie și pe drumul spre al doilea vârf, va deveni o expresie a unei posibile acceptări a sorții îmbinată cu dorința lăsării trecutului în urmă, înainte ca muzica să curgă spre vărsare cu câteva pietre de percuție bine plasate pe cursul său: să trecem peste asta.

Ca să păstreze energia dezlănțuită până acum, „Intervenție” începe alert, dar se domolește temporar ca să lase loc unor versuri care de la un capăt la altul sunt o expresie incontestabilă a resemnării, aceasta resimțindu-se inclusiv la apogeul piesei, unde lasă loc unei repetiții pline de angoasă: „prea, prea, prea mult, deja îmi sună cunoscut”. Între timp clapa apare din nou, de data asta într-o formă mai distorsionată decât cea în care am întâlnit-o pe „BRVSTVRI”, printre zgomotele care ies din chitară și ritmul readus la o formă foarte simplă, dar la fel de consistentă ca pe tot parcursul acestei jumătăți de EP. Ca să se asigure că treaba e dusă până la capăt, ultima strofă pe care Eugen Maleș o cântă înainte de a se întoarce la versul definitoriu al piesei încheie perfect povestea, trimițând din nou la „BRVSTVRI” prin ultimul laitmotiv al acesteia: „Oricât am încerca să ignorăm trecutul/ Tu ești sfârșitul, tu ești începutul”, ca realizare venită în urma ideii pripite, dar necesare de mai devreme, și anume „să trecem peste asta” – resemnare.

Nava Mamă

Ce fac Pinholes pe Sputnik se împarte în două: inițial ai putea crede că își păstrează stilul pe care l-au dezvoltat de la Era pietrelor neșlefuite încoace, un post-rock cu ușoare influențe folclorice. Sună plauzibil ca prognoză pentru ce urmează să auzi, pentru că ar continua cumva și povestea sonoră începută de Nava Mamă, dar o melodie mai târziu te iau prin surprindere cu o întoarcere în timp până la Zmei, vremurile de început, când poate băieții nu știau în ce se aruncă și abordau muzica într-un fel mai grunge ce tindea către un alternative cuminte, făcut ca la carte.

Partea care bate înspre cel mai recent trecut înregistrat e reprezentată de „Meandre”, continuarea piesei „Doina” de pe EPN. Ambele sunt compuse de Vlad Vârtosu, chitaristul formației (căreia acum i s-a alăturat pe această parte și Andrei Gheorghiu din Fluturi pe Asfalt), care le și interpretează, vocea sa fiind poate cea mai neașteptată surpriză cu care a venit EP-ul. Precum am zis, aici Pinholes iau cumva firul de unde l-a lăsat Nava Mamă, inclusiv structura este asemănătoare (un apogeu în jurul căruia se construiește), iar diferențele sunt mai degrabă stilistice: versurile se pot încadra aproape perfect într-o doină populară, melancolia există, dar este mult mai subtilă și instrumentalul este mult mai alert și mai agitat; trupa reușește în sfârșit să aducă sunetul din live-uri și în materialele de studio, fapt care i se datorează și noului toboșar, Robert Moțoc, piesele de pe Sputnik fiind primele înregistrate de formație alături de el și de Gheorghiu.

Prin „Guranda” se revine la un Pinholes cu care eram obișnuiți, vocea lui Vladimir fiind elementul care pare să readucă totul la normal în timp ce pe fundal chitara și tobele par să se lupte să iasă în față, contrapunându-se la limita atonalității. Am putea spune că piesa este construită complementar cu cele ale Navei Mamă, pentru că punctul spre care conduce totul este tocmai cea mai liniștită parte: momentul de respiro instrumental, binevenit după furia care curge din versurile deznădăjduite, pline de nervi și disperare, ale unui om simplu prin originile sale, pe care acum le vede degradându-se cu fiecare zi care trece.

Pinholes

Pentru o simetrie mai mult sau mai puțin voită, laitmotivul strigat din toți rărunchii revine în „Alb la față” sub forma a ceea ce se poate numi una dintre cele mai umane scuze: niciodată nu-nvăț minte. Aici, totul pare să trimită înspre epoca Zmei: de la modul în care Vladimir își expune vocea astfel încât greutatea versurilor sale să cadă în cel mai neașteptat mod și moment, până la tobele care sună ca și cum cel care le mânuiește ar fi fost prezent în formație dintotdeauna, nu doar de câteva luni. Precum în „Guranda”, și de data asta pentru totdeauna, melodia și EP-ul se încheie cu o frântură de conversație din studio, care păstrează senzația plăcută de DIY care până acum a fost nelipsită din orice au înregistrat Pinholes.

De când am început să ascult EP-ul încerc să-mi dau seama dacă lungimea sa redusă e benefică sau nu; nu e un material ușor de digerat, deci ceva în plus ar îngreuna situația, dar se poate, totuși, să fie mai simplu decât să concentrezi aproape toată esența unei trupe în câte trei cântece. Asta rămâne la latitudinea martorului. Hai să luăm o pauză.

Notă: Având în vedere că la primul album Nava Mamă nu m-aș duce mai departe de un 9 cu indulgență și la albumele Pinholes de până acum m-aș învârti undeva pe la 8.5, de data asta dau un 9.6, pentru că lungimea încă îmi dă bătăi de cap și durează ceva să înțelegi că filmul rămâne același pe tot parcursul, doar că e tras din mai multe unghiuri.

9.6
Cele două formații prezintă același film, tras din mai multe unghiuri

Bile albe

  • Producția este mult mai bună; trupele au câștigat experiență iar asta se simte

Bile negre

  • În lipsa unei aprofundări, poate fi resimțită la suprafață o anumită discontinuitate

Nu există comentarii

Adaugă-l pe al tău